vineri, 22 iunie 2012

Al nostru nume, ireductibil

Când cerul zilei începe să-şi închidă ochii spre a dormi o noapte de trecere spre o altă zi, privesc genele ce se vântură în palele unei adieri ce-mi limpezeşte clipele nesomnului meu. Din nesomnul meu mă trezesc de atâtea ori încercând să-mi amintesc de ce de atâtea şi atâtea ori mă tot trezeam căutând răsăritul unei stele ce ştiam că, într-o noapte ce va fi sfârşit de vreme şi început de vremuri, va fi contur al formei jumătăţii ce-mi este căutare şi regăsire.
N-am uitat, nu uit, nu voi uita. Eu nu sunt prizonierul uitării. Ştiu timpul cum se scurge, ştiu timpul cum curge. Trece pe lângă mine şi îi înţeleg graba, criza de identitate. Nici cerului de noapte nu i se mai arată triumfător ca altă dată. Şi parcă adoarme sub arşiţa zilei.
Te-am aşteptat, am învăţat să te aştept. Iar aşteptarea mi-a sopţit, la ceas de taină, cuvântul dezlegării de trecut, cuvântul de-mplinire. E cuvântul care prinde-n palme adevărul viitorului, e cuvântul care-nnobilează meniri. E cuvântul legîmântului ce ne dă de pe acum acelaşi, dintotdeauna, nume. Un nume al întregului ce nu poate fi cu nimic, decât cu el însuşi împărţit. Un nume care se împarte valurile furtunilor.
Din plină iarnă-n plină vară... E vorba ce-mi răsună dimineaţa-n gând, e ritm al vremurilor care vin. E ritmul ce l împrumută ritmul inimii ce-şi doreşte să-ţi îmbrăţişeze zâmbetul îndumnezeirii, iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. Iarăşi şi iarăşi pe totdeauna...
Cerul zilei e azi parcă mai obosit decât l-am simţit vreodată. E ultima noapte scurtă de când nopţile s-au numărat. E ultima noapte... Şi timpul se grăbeşte spre noaptea care ne va face botezători de lume. Tu, eu... pentru ea, pentru el, pentru ele, pentru ei. Ultima zi singuratică răsuceşte ultima oară clepsidra. Iar eu voi fi primul grăunte de nisip ce se va curge în eternitatea ce eşti, la primul ceas de după miezul nopţii... Prima clipă a prezentului...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: