luni, 25 iunie 2012

Voi, femeile, noi, bărbaţii...

Bat mereu la porţi închise căutând să mă pliez pe calalpodul lumii. Şi de câte ori o fac, acolo unde nimic nu se pliază, mă simt ca un model invers. Ceea ce se vede este la fel, dar ceea ce nu se vede, ceea ce nu este faptă în ochii tuturor, e tocmai pe dos. Credeam mai de mult, acum sunt convins că nu am învăţat niciodată ce înseamnă a coborî. Dimpotrivă, totdeauna mi-a plăcut să urc, să escaladez, dar mă apuca groaza, mă înfuriam chiar, când mă gândeam să şi cobor. În grote am intrat rar şi doar în cele orizontale.
Şi mi se mai pare că e ciudat să privesc în jos. Atât de frumos e orizontul şi atât de frumos e cerul. Îmi este de ajuns să simt pământul sub tălpi. Aşa îmi este uşor să văd şi privirile celorlalţi, mai ales ale celor care mă privesc de parcă aş fi aterizat direct în curtea cu ziduri înalte, în care îşi ascund faptele.
Şi am de furcă mult cu oamenii dar şi cu mine însumi. Pur şi simplu gândurile calapodului se pierd repede, mai repede decât pot să le adun la un loc. Mă tot întorc la ceea ce ştiu. Ştiu că suntem aici pentru a fi emblemă a Pământului şi simbol al eternităţii vieţii pe Pământ. Suntem pentru că suntem, voi cele ce sunteţi, noi cei ce suntem.
De când s-a dat Pământului unicitate, căutarea întregului s-a vrut a fi calea pe care orice înălţime se lasă a fi dominată şi cucerită. Şi s-a lăsat lege pentru a fi respectată şi lege care să nu fie mai prejos decât viaţa. O lege care să fie a fiecăruia şi valabilă doar sieşi, nicicând de lăsat la voia altora. S-a dat ca implinire, dar oamenii, în nebunia lor contestatară, au parafrazat-o şi au citat-o. Şi-au luat-o pe încercate, căutând, cu un ochi închis, să nu-i orbească lumina, doar-doar vor găsi ceva în care să înfigă un ic demolator. Mulţi, foarte mulţi au căutat şi s-au ales cu ochii privind niciodată în aceeaşi direcţie, iar alţii s-au prăpădit tot căutând.
Căutătorii comorilor din vise alambicate, acum când rânduielile toate s-au stricat, legiferează icul care să separe pe unu de unu sau, de nu se poate, să se agaţe şi de un unu şi de al doilea unu.
Apa se fierbe doar dacă arde focul. Focul, de simte pământul, le arde pe-amandouă, în nemişcare, iar de nu arde focul rămâne să se mlăştinească. Iar de bate vântul, lasă apa să se învălurească. Apa în apă se pierde; oricât ar bate vântul, nici un vânt nu-l face să fie mai tare. Vânturile înteţesc focul. Iar focul arde şi mai tare după ce vântul se domoleşte. Foc lângă foc pîrjoleşte şi cerul şi pământul. Şi doar apa poate să domolească focul.
În orice parte s-ar îndrepta privirea, oricum ar fi să se vadă, de departe sau de mai aproape, suntem noi şi sunteţi voi, din necesitatea noastră de a exista voi, din dorinţa voastră de a exista noi.
Suntem noi, văzuţii de voi, pentru că voi ne duceţi spre a fi văzuţi. Suntem noi puternici pentru că voi nu sunteţi puternice dar ne daţi puterea de a fi puternici.
* * * * * * *
Suntem noi mai aproape de Dumnezeu pentru că voi ne faceţi să zdrobim întunericul.
Şi tocmai aici, oiştea lumii s-a rupt. S-a rupt când noi, bărbaţii, am crezut că avem lumina pentru că existăm, nu pentru că trăim. Existând, ne-am luat drept de viaţă şi de moarte asupra a orice. Am uitat să o dăruim ca să o avem. Şi-am lăsat întunericul să se lase greu şi apăsător asupra celor care ne îndumnezeiau. Ne-am făcut coroane şi am început să căutăm să avem diamante bătute, în ele. Şi-am început să cumpărăm diamante. Sau să furăm diamante. Sau să obligăm pe cei ce le şlefuiau să ni le dea. Sau să rupem din coroanele altora diamantele meritate de ei. Sau să arătăm diamantelor ciocanul şi nicovala pentru a se lăsa prinse în coroanele noastre.
Şi chiar cei care au adunat mai multe, au vrut tot mai multe. Şi-au vrut şi perle, mari sau mici, doar să fie acolo, pe fruntea lor bătute, să fie văzute. Şi s-au scos perlele chiar nelustruite încă şi s-ai prins, cu plată mare la meşterii care le mascau necreşterea, în coroane.
Noi ne-am vrut coroane, noi am coborât în mlaştini, ca să nu fim de ruşine că nu suntem încoronaţi. Şi-n mlaştini au început lupte între încoronaţi şi încornoraţi. Oricum, cei care luptau nu mai ştiau ce sunt. Căci erau de-amândouă, deodată.
Şi, ca să fie înţeleasă lupta, s-a dat zvon că e mare ruşine să nu aibă coroana decât un diamant. Şi fiind vorba de mare preţ, de mare consideraţie şi de mare bogăţie, puţini au mai vrut să rămână în ruşinea primordialităţii. S-a cheltuit aproape toată lumina pe coroane.
Mare zvârcolire şi împotrivire se porneşte de fiecare dată când se vede coroana unora luminată ca ziua. Chiar de are un diamant, sau are mai multe, ochii se îndreaptă spre viaţa, spre trăirile şi spre diamantele coroanei. Zvârcolire, zbatere şi război se porneşte, munţi de gunoi sunt mutaţi spre a-i acoperi lumina sau măcar aura. Unii chiar îşi pierd şi măsura şi coroana, dar şi dreptul de a avea o coroană vreodată, în această luptă a hoţilor împotriva unuia care, orice s-ar face, tot ajunge rege. Şi tot rămâne îndumnezeit, oricâte neguri i se pun şi deasupra, şi dedesubt, şi înainte, şi înapoi, şi de-a stânga şi de-a dreapta.
* * * * * * *
Am uitat că nu suntem mai presus de drumul nostru. Am uitat că pentru a ajunge sus, trebuie să urcăm. Dar noi nu avem scara de urcare, când ni s-a dat lumina ni s-a arătat calea. Am uitat şi am început să căutăm nu calea, ci scara. Şi teama de cădere ce o avem plecând la drum, ne-a făcut să vrem scări înnădite. Nici prin gând nu ne trece că scara se ridică mereu, dacă i se înţelege menirea.
Nouă ne-a intrat în cap ideea că trebuie să cucerim. Şi voi v-aţi lăsat înşelate de ideea că sunteţi cetăţi care să staţi în bătaia catapultelor. Ne-ar fi de mare folos şi v-ar fi de mare folos dacă ne-am şti iarăşi bucuroşi de privirile voastre răsplătind trăirile şi nu faptele, răsplătind dorinţa de a fi împreună şi nu dorinţa împreunării. Iar nouă ne-ar trebui să avem iar puterea de a înţelege că nu cucerim, ci doar cumpărăm sau obligăm sau impunem. Noi putem avea doar răsplata îndumnezeirii când pe voi vă putem urca spre Cer.
* * * * * * *
Greu să se mai schimbe acum, în ceas şi vreme de cumpănă. Dar legea nu se va schimba, nu se va face o lege nouă. Puţinii care sunt merituoşi, alţii, tot puţinii care vor mai schimba ceva, vor purta coroane. Coroane în care nu diamantele, oricâte ar fi, vor fi cele care vor da strălucire, ci lumina pe care o vor putea dărui. Noi puţini, voi multe...
Din coroanele acum false, meşterii noilor vremuri, care deja s-au arătat, vor smulge diamantele şi le vor pune în coroanele pe care ei le fac şi tot ei le vor pune pe creştetul celor ce şi-au păstrat sau recâştigat dreptul de încoronare. Iar descoronaţii, încornoraţi, vor rămâne înglodaţi, privind drumul spre înălţare, drum pe care ei nu vor merge.
Voi aţi fost aduse prea mult în întuneric de noi. Sunteţi în întuneric, dar nu e pedeapsa faptelor voastre. Aţi plătit vieţi la rând. Acum vremea plăţilor false trece. Acum va veni vremea plăţii de către cei care, cu adevărat, au datorii ce nu se mai pot amâna la plată. Iar plata este neurcarea.
Noi vom fi puţini, voi atâtea câte trebuie să fiţi. Oricum de multe ori mai multe decât noi. De tot atâte ori câte zile rămân oamenilor să lucreze, când ştiu că şi odihnă trebuie să aibă, dintr-o săptămână bătută pe muchia timpului.

Un comentariu:

Mariana spunea...

Ce intuitie,
e vremea platilor , a venit aceasta zi , acesta vreme,

Balantele nu noi le mai inclinam,
e vremea sa intelegem totusi
ca suntem
PE MUCHIA TIMPULUI

Cititori frecvenţi:

Google Followers: