Încet, încet, pas cu pas, treaptă cu treaptă unii urcă. Mulţi vor, puţini înţeleg, mulţi cred că deja sunt sus. Repede, repede, cu pas săltat alţii coboară. Puţini vor, puţini înţeleg, puţin ştiu cât de jos se poate coborî. Mândri sunt mulţi ce îşi arată înălţimea, urcaţi pe piedestale, pe podiumuri sau chiar pe scenele pe care se urcă seduşi de plăcerea de a se arăta călăuzitorii celor ce le iau vorbele ca legi supreme şi împletesc firele şi sforile trase în parâme, necesare legării de ancore grele, spre a-şi stabiliza degringolada şi a preveni brusca ascensiune spre orizontul din care, chiar şi o privire aruncată peste umăr, ar da amploarea realităţii timpului pierdut în căutările lui niciodată, lui nicăieri, lui nicicând.
Spre mai departe, spre mai târziu, toţi vor să vadă. Unii din adevărată convingere, alţii din teamă. Unii văd alb, alţii vor alb drumul, dar văd negru în faţa ochilor. Pentru tot găsesc şi motive şi vinovaţi. Drum drept îşi au cei ce nu se tem că n-ar putea fi drept. Praguri găsesc pe drum cei care nu pot admite că pot avea drumul altfel decât drept. Ei, cei care au pus oprelişti şi bariere vieţii oamenilor, nu-şi pot crede ochilor când treapta ce o au de escaladat cu pasul le închide orizontul. Şi chiar dacă îşi ridică ochii înspre cer, scrâşnetul dinţilor fac urechile celor ce i-au tot ascultat să se întrebe în ce tenebre se duce bătălie pe moarte ori pe viaţă. Chiar şi ei îşi îndreaptă privirile spre adâncimi spre a-şi recupera multul din ei, rămas pe acolo.
Cerul e-nalt... şi mulţi cred că este senin doar pentru că aşa şi-l doresc şi pentru că încearcă să se convingă pe ei înşişi, afirmă doar despre seninul din ei, uitând să se privească în ochi. Ceru-i înalt şi doar cei care privesc norii ca fiind izvor al apelor, pot privi albastrul pur al drumului prin lumină, către stele. Până şi fulgerele îşi îndreaptă coborârea spre întunericul negrului, fiind trimis tocmai pentru a nu mai lăsa loc umbrelor să-şi facă de cap.
Câteodată uşor, câteodată mai greu. Cei de mai jos pot urca mai mult, căci, de pornesc, nu se opresc în priponul ce îi ţin legaţi de gândul stabilităţii pe cei care nu-s nici jos, nu-s nici sus. Sunt cei care proorocesc dorinţa lor ca pe însemn de nemurire a lor şi de prăpăd pentru cei neascultători lor. Şi aşa se războiesc cei ce vor opriri celor ce n-au de ce să se oprească cu cei ce nu-şi găsesc idei de a se opri spre a se război dar trebuie să tot asculte povestitorii care îşi arată noima de agoniseală luată cu împrumut din efemeritatea laudelor deşarte.
Cei ce sabia-şi coboară, piedică-şi pun sieşi şi trepte de netrecut îşi lasă a avea. Iubiri de negru slăvind, suişuri nu-şi mai află, rosturi nicicum nu-şi au. Nu-i pace cât timpul n-are odihna dată de gândul curat ce lasă albul alb... Alfel, mai există şi negru...
2 comentarii:
La tine in texte sa gaseste fiecare cititor pentru ca dai atatea cai...
se regaseste...
Trimiteți un comentariu