Repere de adevăr

Loc pentru toate în viaţă se poate găsi, loc pentru orice se poate face, şi toate pot fi mutate, după cum e vrerea, sau conjunctura necesară, omului. Se găseşte loc pentru esenţe, însă, pentru cine mai ştie care motiv, se face loc şi absurdului. În toate nevoile vieţii le găsim, şi dacă ale vieţii nu sunt, le facem să fie şi le numim ca fiind ale ei, prin firescul sau nefirescul faptelor. Şi le punem când mai aproape, mai la suprafaţă, când mai departe, mai adânc, de ajungem să nu ne mai fie de folos ori chiar să ne fie piedică. Avem loc pentru toate, dar nici o clipă nu ne gândim că doar pentru două realităţi ale vieţii nu ni-i dată nici vrerea nici alegerea, mereu acelaşi având începuturile şi sfârşiturile, cele ce singure definesc adevărul. Nici măcar timpului nu se supun, fiindcă tocmai ele sunt cele care dau timpului înţeles.

Ard în noi ca văpăi, ori ne dau fiori reci, gândurile... Depărtările, dacă ar fi să se poată, le-am scurta, când ne pare a fi bine, şi, când mărindu-le ne-ar fi bine, le-am face tot mai mari. Niciodată invers, niciodată altfel. Căutăm începuturi şi căutăm sfârşituri sfredelind munţii care nu ar fi munţi de nu le-am da, din minte, înălţimi, şi nu i-am face mai de nemişcat decât munţii. Căutăm sfârşit începuturilor dar niciodată început sfârşitului, uitând că nimic nu începe decât sfârşind ceva ce e asemenea a ceea ce vrem să înceapă. Când vine fără veste un alt început, n-avem puterea de a lăsa ceva pe care ducându-l spre nesfârşit, omoară orice alt început. Vinovatul clipei, găsit totdeauna, este binele, ce prinde forme după vrere şi neputinţă.

Vrei azi să fie alfel ceva ce ieri a fost aşa cum a fost, şi nu i-ai dat înţelesul de azi? Nu, nu poţi, este ceea ce nu eu spun, ceea ce şi tu, chiar aşa neiertătoare, dintr-odată cu faptele care n-au fost doar ale tale, le pui în seama celor ce ţi-au fost şi le-ai fost părtaşă, şi cauţi vinovăţia lor, ca să-ţi faci bine, ca să nu simţi vinovăţia pe care ştii că o ai. Pentru acest bine tai în două orizontul şi laşi, tot ce te prinde în hora adevărului, în seama oricui, în seama nimănui chiar, căci tot ce este dincolo de linia tăieturii devine doar altcineva, ori doar un neesenţial altceva, indiferent ce era ieri. Cu gândul, revanşard, cauţi să te rupi, tai, separând, totul la nici un sfert de vorbă înţeleasă, de tine departe, şi îţi spui că orice se poate... Eu nu sunt convins, eu nu am puterea să cred că cenuşa în capul altora aruncată, ori cenuşa în propriul cap pusă, este semnul puterii adevărate şi este semnul adevărului imaculat.

Ieri, mână în mână stătea începutul cu ceea ce era continuarea. Ieri era ieri... ştiu vorba, dar azi de ce oare ţi se pare că mâine este prins în contururile sfârşitului, te întrebi? Greu îţi este să crezi, dar adevărul sfârşitului stă sprijinit pe un alt început, totdeauna îl găseşti sprijinit pe începutul al cărui sfîrşit îl ademeneşti, prin teama de ceea ce nu-i dă libertatea de a creşte spre nesfârşit. Nici un stejar nu creşte falnic de stă sub coroana altui stejar falnic, dar care are rădăcini adânci, pentru că nici lumina nu-i este de ajuns, nici rădăcinile nu şi le poate prinde aşa cum stejarului falnic îi stă bine. Şi de-ar fi să crească, doar tulpina l-ar defini, coroana i-ar fi una cu celălalt şi rădăcinile-i neîmpământănite aşa cum se cade. Şi tocmai de aceea l-ar lua pe sus vântul furtunii, sau boala celuilalt l-ar omorî, chiar înainte să moară celălalt, cel bolnav. Iar dacă nici vântul nici boala nu l-ar doborî, şi-ar sluţi măreţia coroanei, ca mai apoi să îl împingă într-o parte pe celălalt, ca diferenţa să nu fie văzută.

Nu de întrebări ai nevoie de cauţi răspunsuri spre a-ţi avea neînţelesul înţeles, sau măcar posibilitatea de a-l înţelege. Nimeni, în afară de gândul tău, nu-ţi va răspunde. Al tău fiind, chipul şi asemănarea ta o va lua şi înţelesul va fi mereu acelaşi cu ceea ce tu îţi laşi ca înţeles. Şi nici vorbele al-tuia de le asculţi, înţelesul tot nu se face pe deplin înţeles. Orice nevăzut greu de înţeles, caută dar să vezi ca să poţi să înţelegi. Eu ţi-am arătat ca să vezi de ce un început nu e început de ceva a-semenea nu sfârşeşte. De vrei stejar falnic să crească, într-un cu totul alt loc pe cel nou pune-l. Nici un motiv nu poţi avea ca să te încrezi în devreme sfârşitul ce falnic e, chiar dacă îl vezi clătinat de câte-o răbufnire de vânt. Şi nu te poţi încrede nici în tăişul securii, căci tăindu-l nu poţi fi sigură că nu se va prăbuşi, rupându-l, peste cel pe care abia l-ai dăruit vieţii sale. Şi chiar dacă e stejar, nu-l pune cu pomii sau cu buruienile la un loc. Vor şti să se teamă de umbra lui şi nu se vor da înapoi, înainte de a-şi avea rădăcini, de a-l alunga ori a-i înţeleni dedesubtul, spre a nu i le lăsa să crească şi să se prindă bine, ca el mai apoi să crească.

Ia-ţi cuvintele înapoi... cum ţi s-ar părea de ţi-aş spune vreodată asta? Se poate muta un lucru.., dar, cum să muţi o faptă, ştii? Crezi că poţi să îţi iei vorbele înapoi sau să le retragi? Arunci o săgeată... de-a lovit ce-ai vrut să lovească, ori de-a lovit altceva, tot înfiptă o găseşti. De tras poţi să o tragi, dar înţepătura rămâne ca semn, pe totdeauna, al săgeţii aruncate. N-ai decât să vindeci rana, dacă se poate vindeca, dar n-ai ce să mai faci, nu poţi să ascunde lovitura, pentru că înapoi, înainte de început n-ai cum să găseşti drum să te întorci, că urmele nu le poţi acoperi ca să nu fie acolo, aşa cum înainte nu erau. Ca săgeţile sunt vorbele, totdeauna ajung şi nici o clipă n-au spre a se-ntoarce. Nimic nu le opreşte a ajunge, nimic nu le opreşte a fi auzite, nimic nu le opreşte a stârni furtuna sau uraganul. Iar de le-ai pus otravă, otrăvesc, de le-ai pus leacuri, lecuiesc. Ai tras... arcul în mâna ta a fost, nimeni altcineva nu e răspunzător. N-ai cum să spui că altcineva e răspunzător... Că ar fi vinovat cel lovit, de lovitura ce ai dat-o... Te poţi crede, îţi poţi face credinţa pavăză, dar când săgeata ce va veni înspre tine dinspre altcineva, de alcineva trasă, îţi vei găsi la fel de uşor vinovăţia, aşa cum altă dată ai găsit un vinovat? Îţi vei putea întoarce ţie spatele, aşa cum ai întors, pe când erai arcaş, încercându-ţi puterea de a face din alţii ţinte şi de a trage în ei, fiindu-ţi ţinte?

Aminteşte-ţi drumul care intra în pădure... Când era arşită, când umbra era o binefacere, nicicând înapoi nu te uitai, căci acolo, în spate, îşi avea urme arşiţa de care abia aşteptai să scapi. Dar au fost şi drumuri în care fugăreai paşii, să ajungi ca soarele să îmblânzească frigul... Atunci când te-ai oprit şi priveai înapoi, când vedeai căldura pe care, în umbra pădurii n-o aveai, te-ai gândit cumva să îţi mergi drumul înapoi? Ţi-ai spus că întorcându-te nu doar că drumul îţi va fi mai lung, ci şi că poţi ajunge fără să găseşti ceea ce în clipa aceea te-ar fi îndemnat să te întorci, că soarele nu aşteaptă mersul tău, că norii ce şi ei îşi au mersul lor, nici nu stau pe loc, nici împotriva a ceea ce-i mână de la spate nu pot merge. Şi-ai mers mai departe, nici peste umăr privirea n-ai întors-o. Poate ţi-a fost în gând să spui că dacă te întorci, drumului un alt început vei da, dar altul fiind, n-ai avea cum să ştii de vei ajunge la fel cum, început fiind, îl mergi deja. Te uită dar în urmă, la ceea ce ieri a fost continuare... Şi dincolo de ieri, şi vezi începutul. Acolo-i izvorul pârâului care-şi lasă curgerea prin tine. Opreşte-l... dacă poţi... Poţi? Pune-i stavilă, de crezi că stăvilindu-l îl vei convinge să se întoarcă... Pune-i stavilă şi aruncă-n el ceea ce crezi că-i face apa să se ruşineze de ea, gunoaie... Dar când gunoaiele vor ajunge în izvorul pe care tu l-ai lăsat să-şi curgă apele, te poţi bucura? Orice vei aşeza deasupră-i, de oprit nu-l vei putea opri, şi tot apa izvorului tău va fi, şi ceea ce-i pui deasupra cu ea va duce... Când însetată vei fi, îţi vei potoli setea, apa pârâului bând-o? Alt izvor de vei găsi, când apa lui de te va întreba dacă nu vei face şi cu ea la fel ce vei răspunde, ce vei face? Dar oare izvorul se va lăsa întru totul curgător ştiind că unui alt izvor nu i-ai lăsat curgere firească, nelăsând să-şi aibă firesc sfârşit?

Poţi mai departe să vezi, dacă vrei să vezi, să nu te opreşti la cele câteva spuse ale mele, dacă vrei mai multe înţelesuri, de prin viaţă, să ai. Eu ţi-am arătat eu cum şi ce văd. Caută şi tu înţelesuri, dar nu te opri la ceea ce pentru tine e acum bun, nu împărţi pe tu binele şi răul. Priveşte şi spre mâine, privind în jurul tău. Nu doar spre oameni, nu doar ei sunt trăitori. De-ţi vrei îm-plinire, la tot ce pe pe pământ trăieşte ia aminte, ia, la toate, a-minte. Oamenii uită de oameni, mai greu vei găsi asta la cei care gândesc puţin, ori deloc, dar ştiu că asemeni lor sunt şi ceilalţi... Aşa vei putea şti mai multe, şi aşa vei putea la alţii mai multe să spui...