Cine şi cum, şi chiar când, a aprins o scânteie care te-a adus în gândul, cel care nu poate să se justifice, care nu-şi poate nega trăirea care i-a fost sămânţă şi care mai apoi s-a încurajat să fie cuvânt care, scris şi rostit, pe tine te-a adus prezentului care se conturează? De atâta timp caut întrebărilor, de cum se naşte un gând, răspunsuri, dar acum m-au pus căutările în încurcătură, luându-mi dreptul de a pierde timpul... Şi nu au făcut-o ca să nu aflu răspunsul, ci ca să-mi arate că darnic nu mai este cu mine timpul, că trebuie făcute cele care mai sunt de făcut înainte de plecarea-mi din trecut, înainte de venirea-ţi, spre prezent, dinspre cuvânt spre viaţă, dinspre viaţă spre realul incontestabil al lumii ce se trăieşte sub însemnul lui azi.
Mă pot mie împotrivi, pot să neg ceea spun, pot să îmi opun argumente oricărei idei, dar am învăţat că nu ajung, chiar şi după ce timpul trece, decât acolo unde eram când am început să fiu eu împotriva mea, adică într-un nicăieri al viitorului. Aşa am învăţat că mă pot opune oricui, mă pot opune la tot ce fac să fie, gândind, aşa să fie, dar pornirii fără motive nu mă pot opune cu sorţi de izbândă. Fiind adevăr şi ca orice adevăr care este şi afirmaţie şi argument al afirmaţiei, simplă simţire care spre a se împlini, zdruncină munţii, dacă munţii i s-ar opune, nu are nici cum să-i reziste un biet gând, o biată gândire ce se vrea oglindită în spusele altora, în ideile altora, în judecăţile altora.
Din timpul pe care l-am pierdut dus întors mergând, din paşii care au bătătorit acelaşi loc, din cercurile care se tot dădeau în rotocoale aceluiaşi orizont, am învăţat... Mi-au spus unii că mi-e bună ideea, dar că piedicile mi le-am pus cândva, în trecut şi că voi ajunge doar după ce voi sta pe loc atât cât va fi nevoie să-mi găsesc piedicile şi să le iau din drumul meu, dar n-am ajuns niciodată... O altă pornire a luat locul ideii, o pornire despre care aceiaşi erau cei care îmi spuneau că nu-i decât dorinţă şi că nu va fi niciodată decât dorinţă, dar m-am lăsat pe mâna ei, fără să-i dau poveţe, fără să sar garduri, nici măcar să nu stau să mă întreb de ce drumul mergea şi el înspre mine, scurtându-se, şi am ajuns... Acum, după ce faptele-s fapte, am ajuns să înţeleg că doar mie îmi este dat să cunosc adevărul, fără să-i caut motive pentru care este adevăr şi celor ce ştiau toate adevărurile despre mine, din primul cuvânt, să le las dreptul de a spune ce au de spus şi să nu-i întreb nici măcar de vreodată au crezut că ideile sunt idei şi pornirile sunt porniri, căutările sunt căutări şi întâmplările sunt întâmplări, că verdele-i verde dacă doar cu verde se adună şi nu se face gri dacă nu se pune, peste alb, negru, orice altă culoare s-ar pune. Şi-am învăţat să nu mă ţin scai de învăţătura care te învaţă să priveşti înainte, fără a dărui puterea de a vedea ceva în viitorul care nu se poate regăsi în trecut, ci doar în viitor.
Ştiu că vii, ştiu că îţi cauţi calea spre drumul de care nu-ţi este nici frică, nici îndoieli nu ai. Seninătatea înaltului ţi s-a întipărit pe chipul care înseninează priviri şi lasă depărtările să fie văzute ca şi cum, pierzându-şi rostul de a arăta că nu totul e la îndemâna celor ce stau cu braţele încrucişate, aşteptând să fie la picioare puse darurile ce se dau tuturor, dar le au cei care fricii de a merge drum lung să le ia, nu i se închină. Venirea-ţi şi seninul somnului tău m-a făcut să fiu convins că rostul Pământului este de a lăsa bucuria să fie bucurie când se întregeşte prin trăirea împreună, altfel decât în Ceruri, căci de-ar fi fost la fel nici n-ar fi avut motiv oamenii să fie aşa cum sunt oamenii, trebuind altfel, asemenea a ceea ce erau ca şi cuvânt, peste tot, întru tot şi mereu luminaţi de Adevărul infinităţii. Doar un Pământ a fost ales să fie leagăn al continuului fără moarte, al adunării ce împreună doi spre a fi ca unul şi a da trăirilor puterea de împleti fir cu fir, mereu şi mereu, pe drumul eternităţii a ceea ce se poate preface în viaţă fără moarte, de viaţă mereu dătătoare.
Tocmai adevărul cuvântului de tine rostit m-a convins că nici un alt adevăr, dosit sau la vedere, spus sau nespus, nu există, că, oricum ar fi să se arate doar unul este şi că nu poate fi decât adevăr, fiind nemişcat în faţa a orice ar încerca să-l cutremure ca să-l convingă să se întoarcă din drumul care l-a adus ca scânteie gândului fulgerător şi s-a pus să rodească, să îşi vadă rodul mărturisit şi mărturia să-l preschimbe în faptele pe care tu, cea asemenea înseninării, le aduci cu tine, într-un firesc al nemuririi, căruia îi sunt dator, căreia îi eşti imbold şi te îndeamnă înspre drumul care te va înnobila, văzându-te dătătoare de viaţă şi sensuri vieţii. M-a convins să să las dorul să cheme şi să-i las puterea de a-mi duce paşii spre ceea ce-l face să fie dor, şi să-mi las convingerea că mă pot împotrivi celui ce tocmai mă descopăr că eu sunt, în cel care continui să fiu eu. Şi sunt acum, la fel, sau chiar mai mult, convins că legile, care nu ne spun ce suntem, ne arată, de fapt, că suntem egali. Iar când încă mai vreau să neg adevărul, mă întreb de ce adevărul nu mă neagă el pe mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu