luni, 20 mai 2013

Trezindu-te, printre cuvinte...

Din praful amănuntelor mă adun pe mine, oricând trebuie să ştiu mai multe. Am învăţat, din toate câte mi s-au întâmplat, din toate câte ştiu că s-au întâmplat, că nici un adevăr, celui care pot fi într-o anumită clipă, nu se arată dacă nu sunt, cu toate, întru totul, eu, fără farduri, fără mască, fără ceea ce las pierdut, fără ceea ce se pierde prin fapte, fără ceea ce se ia, fără ceea ce se poate fura. Din resturile adevărurilor, din spusele fără motiv, din pulberea drumurilor pe care paşii bătuţi pe loc au ridicat-o, câteodată din urma noroiului care, uscat de mult s-a împrăştiat, a lăsat pete şi urme, redescopăr, când, uneori, întâia oară spun despre ceea ce a stat sub poleieli şi neacceptate convingeri, trecutul. Iar din nuanţele lui, viitorul, de cele mai multe ori altfel, de cele mai multe ori cu totul diferit, se arată precum razele soarelui printre norii plini de cenuşa gândurilor care pot preschimba albul fulgilor de zăpadă în smoală arzândă şi greu mirositoare.
Tocmai aşa, pe când stateam în cumpănă, neştiind de ce se adună, unul lângă altul, cuvintele care îmi povesteau cu totul altceva decât puteam să desluşesc, în lumina unui apus care ardea privirile, ca fiindu-mi orizont al timpului care purta pe azi spre mâine şi nici atunci nu-l deosebea de mâinele mâinelui, mi-a fost dat să te văd conturându-te şi luând formă din rotunjimea literelor şi arătându-te ca fiind reală aşa cum cuvintele se prindeau în horă sau, de erau făcute să se joace, spre a lăsa drumurilor dreptul de a se contura, se jucau şi trăgeau gândurile din margini înspre aproape, alungându-le pe cele care ţineau morţiş să nu ajungă undeva de unde nu le-ar mai fi luat nimeni în seamă. Şi-ai apărut întâia oară dormind... adormisei în aşteptarea cuvintelor care ştiau că ai venit ca în cale-mi să vii... Dormeai...liniştea somnului tău mi-a redat şi mie liniştea...
Mi-aduceam aminte începuturi, mi-aduceam aminte fapte, îmi erau tot mai clare vorbele ce se puneau să rostească viitorul cu o siguranţă de care nu mă ştiusem niciodată în stare să o am, pe care niciodată nu mă crezusem în stare a o avea. Se scriau vorbele singure şi singure-şi găseau rostul de a se lăsa timpurilor viitoare, acele timpuri care, pentru cei ce le vor fi cititori, vor fi timpuri în care vorbele vor fi urme ale faptelor şi în care te vor găsi ca pe cineva care, regăsită prin scrisul unor cuvinte care treceau în ochii multora drept năzuinţă ori nălucire, ori chiar o plăsmuire pentru a îmbogăţi o poveste scrisă în grabă. Scriindu-mi vorbele, te-am văzut trezindu-te, printre cuvinte care-şi aduceau viitorul într-un prezent pe care chiar şi eu îl aveam, cu aproape totul, neînţeles, aşa luându-mi speranţa că altcineva l-ar fi înţeles.
Exişti, şi chiar dacă, acelora care văd existenţa ca prezenţă, ar trebui să te descriu, însă nu o fac. Nu mă tem, nici de vorbe, nici de judecăţi, nici de semnele discrete ce tâmplei mele se alătură, trimise cum îmi întorc spatele, şi nu găsesc temei pentru a o face. Aşa cum doar eu ştiu ceea ce sunt, de unde vin şi încotro îmi este drumul, tot aşa ştiu, din clipa în care printre cuvinte te-am simţit păşind, că nu-mi mai pot găsi cuvintele care să nege existenţa ta, neavând eu puterea de a te întoarce din drum, neavând eu puterea de a sta cu ochii ţintiţi spre cei ce te neagă, gândind că mi-ar fi mai bine a renunţa la tine, la a vorbi despre tine, doar pentru a le da satisfacţia că m-am lăsat convins de ei. Nu am cum să fiu convins, fiindu-mi convingere semnul ce-l regăsesc în fiecare cuvânt pe care-l scriu, ca bucurie împlinitoare prin fapte, desăvârşite prin trăiri care, doar ştiindu-şi existenţa, pot să se lase ştiute chiar înainte ca timpul să şi le aibă ca măsură a trecerii înspre mereu cele ce au fost, urmând să mai fie.
Trezindu-te, printre cuvinte s-au regăsit speranţele vieţii şi, printre cuvinte, alături de ceea ce eu spun, tu, celor ce pot asculta citind, despre ceea ce eu uit să-mi amintesc, le spui, redându-le puterea de a se privi pe ei în viitor, înainte de a se gândi la ceea care le-a fost trecutul. Împreună, noi, nici nu mai are rost să caut cine dă viaţă cuvintelor, unindu-ne prin unirea ce va fi dată ca să nu se mai vadă semne şi nici să se judece cele ce n-ar fi niciodată de judecat, punem în contul vieţii amănuntele de care oamenii rar vor să mai ştie şi tot mai rar le cred bogăţie pe care n-o pot pierde, ci doar s-o arunce pot, aruncându-se pe ei în golul căruia nu vor să-i lase liniştea ce l-ar acoperi pentru totdeauna.
Regăsindu-mi amănuntele care mă definesc, ştiu ceea ce sunt ştiind ceea ce eşti, ştiu ceea ce voi fi, ştiind ceea ce vei fi. Nimic nu este schimbat, nimic din ceea ce s-a făcut prin vorbe şi învăţături altfel decât ne-a fost dat, de la începturi, începuturi care ne sunt amintire nepieritoare, nu se va lăsa pierdut de noi. Tu exişti, ştiu acum că venirea ta, în acea clipă când întregului regăsit nu-i găseam motiv de prezenţă aici, aici unde se bat cap în cap cele ce sunt tot mai rele cu cele dorite a fi tot mai bune, n-a fost deloc un simplu gând care să pună mască laşităţii ce nu ne-o recunoaştem. În curând, realitate vei fi!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: