miercuri, 8 mai 2013

Noi, unul altuia, leac

Leacuri pentru sănătatea vieţii dacă ar fi să crească pe câmp, ori dacă ar fi să le poată face omul şi să le ia ca pe un tratament, şi leacul să fie bun la toţi, pentru aceeaşi boală, toţi oamenii de pe Pământ ar trăi fără grijă şi fără să aibă motive de a căuta mereu şi mereu binele pe care îl ştiu, pe care nimeni nu poate şi nici dreptul nu are să spună că nu ar fi bine, căci cine poate să ştie cu adevărat, în afară de cel care trăieşte şi doar în felul lui îţi are suferinţa? Dacă ar fi să fie leacuri uşor de găsit, n-ar mai fi atâta căutare, nici acul n-ar mai fi căutat în carul cu fân. Şi de-ar fi să fie aşa, nici mincinoşi ca în zilele de azi n-ar mai fi, nu s-ar mai vinde părerile, precum gogoşile calde, la preţ de mari cunoaşteri lecuitoare. Totul ar fi alfel, nici copii purtând păcatele părinţilor nu s-ar mai naşte. Şi ştii cum e să fie totul altfel...
Azi, mai ales acum, se vântură şi se plimbă, de colo-colo, vorbe.Înţelesurile sunt uneori aceleaşi, alteori se bat cap în cap. Unii iau cuvântul fără să-l scuture de neplăcutele înţelesuri sau auzului prefăcut, neplăcut, alţii îl fac să fie strălucitor, îl împestriţează cu străluciri de o clipă, şi-i pun şi preţ, vinovaţi sau mai puţin vinovaţi de ştiinţa că de fapt nu tratează boala vieţii, doar îi dă un calmant să nu doară, aşa cum e firesc, bolnavă fiind, să doară. Ba chiar au făcut ştiinţe, şi au pretenţia de a fi ştiinţă ce fac ei, dar eu, ca cel care şi prin boală am trecut, şi de ştiinţă sunt, şi de vreau, şi de nu vreau, legat, mai întreb, uneori, şi chiar pe unii dintre ei îi întreb, dacă există ştiinţă unde nu-i conştiinţă? Vorbim despre toate la un loc, eu, tu, ei... dar cu mirare, dacă nu închizi ochii şi visezi, auzindu-i că îţi spun o poveste pe care o vrei adevărată, şi o aştepţi mult timp să fie aşa cum au zis-o ei, vezi, auzi şi simţi că din toate cele spuse prima de care uită este chiar viaţa. Te-nvaţă să ridici, fără să nu poţi, stâncile unui munte, să rostogoleşti pietrele doar gândindu-te la ele, dar tocmai ei, vindecătorii bolii vieţii, nu te vor învăţa niciodată cum să trăieşti, cum să trăieşti viaţa, cum să faci ca ea să nu fie doar timp care a trecut, să nu vină clipa în care să te trezeşti întrebântu-te: De ce am trăit? Pentru ce am trăit?
Uităm tot, de toate uităm, voind de toate să avem, voind totul să ştim. De toate-nseamnă fără limite, totul înseamnă cât mai mult, chiar dincolo de limita infinitului... Dar de unde începe infinitul nu spun, nici cei care-l caută, nici cei care spun că lor dovezile le-au fost date. Dar eu ştiu şi cred ceea ce ştiu: doar cei care nu au avut, mai nimic, sau prea puţin, şi nu au, nimic, ori aproape nimic, pot vorbi de cât de departe sau cât de aproape e infinitul. Iar dovezile, nici învăţaţii, nici pricepuţii, nu le au, le au doar cei care, de bună voie, forţaţi sau împinşi, prin oameni, de cineva care le vrea da cunoaşterea cu adevărat, au acceptat. Şi doar ei ştiu ce diferenţă este între a uita şi a înţelege. Căci uitarea nu e simplă cum e înţelegerea, ea face feţe-feţe în faţa adevărului, fiind, după om, scut sau armă care omoară fără cruţare. Şi chiar omoară, pe alţii la început, dar, mai apoi, revoltată de a fi unealta abuzului, pe cel ce o are îl omoară. Căci, cel ce uită de alţii sau pe sine şi treburile sale şi le aduce ca motiv pentru lăsarea de azi pe mâine a celui ca el, acum sau cândva, de sine uită, de omul care e în el şi care, dacă tace, nu înseamnă că îşi acceptă schimbarea în neomenie.
Rătăcesc, şi tot rătcesc, mai mulţi, căutând, te miri pe mai unde, leacuri, repede vindecătoare. Mă mir de veşnica lor căutare, mă mir de suferinţele pe care şi le fac, şi căutând altele-şi fac, neavând motive să le aibă şi mă mir că boala cea adevărată, cea care le dă suferinţe şi le dă bătăi de cap, şi dureri le dă, dar şi boli omeneşti, nu caută nici să o cunoască, nici să o ştie. Se caută de cele ce le văd că nu le au aşa cum le au alţii, se caută neavând ceea ce cred că ar trebui să aibă, şi sufletul şi-l vând pentru leacurile de care aud că aduc fericiri, dar tocmai asta nu ştiu: că sufletul nu-i nici gând, nici minte nu-i şi nici de dat, pe nu ştiu ce scornire, nu-i. Şi se trezesc săraci, se trezesc că nici pe ei nu se mai au... Unii atunci, abia atunci simt gustul de otravă al leacului ce l-au plătit bucuroşi...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: