Caută înspre departe spre altcineva, chiar spre oricine, dar mai bine spre cel ce nu ai avut niciodată de ce să îl cunoşti, dacă vrei să îţi aduci aminte de mersul pe care ţi-l tot făgăduieşti, de drumul pe care-l tot cauţi, de luminile orizontului nemărginit şi de întunericul a ceea ce rămâne în urmă, trecut prin focul vieţii trăite prin propriile simţiri, zi de zi.
Rămasă în urmă e vremea căutărilor pe care le-am înţeles, şi înţelese au fost până când ai început să le baţi cap în cap cu vreascuri de trăiri şi sensuri de dorinţe, cu învăţări şi învăţături fugare, cu obiceiuri şi obişnuinţe scoase din cufărul cu vorbe date spre ţinere de minte, toate fiind acelea care, din când în când, când nu erai amorţită de amintirile nedesluşite ale trecutului, le voiai înţeles şi lăsate la o parte până ce puteai să simţi că viaţa nu se trăieşte nici pe apucate, nici pe furate, nici pe sărite, că viaţa e un azi care nu se regăseşte într-un mâine confundat cu ieri. Rămasă în urmă e vremea în care vorbelor le căutai fapte spre a nu fi vorbe aruncate în vânt şi spre a se avea, prin fapte şi prin tine, ca motiv al împlinirii întru menire şi destin.
Iar dacă vrei să vorbim deschis, încearcă să te adui, la un loc, cea care erai, cea care ai fost, cea care eşti... Adună-ţi şi ideile, şi gândurile, şi vorbele, şi faptele... Eu nu vin să judec, nu vin să aduc argumente, eu sunt doar martor... Nu martorul judecăţii, nu-i cinstit, faţă de mine în primul rând, să-ţi arăt eu un drum, să spun eu ce văd că e rău şi ce văd că e bine. Numai tu, tu, parte din întregul care toţi suntem, căci în toţi o parte din întreg este, mai mult ori mai puţin, după cum punem sau nu punem frâu sufletului, poate să-şi găsească acel adevăr, parte din adevărul întregului, şi nu un adevăr care n-are nimic de-a face cu „totdeauna” şi nici cu „pentru mai toţi”. Adunându-le pe toate, haide, vezi tu, care sunt cele adevărate, nu lăsa pe niciuna deoparte. Martor sunt tocmai pentru a-ţi spune că toate sunt ale tale, că, deşi s-au bătut cap în cap, după cum simţeai că bate vântul, le-ai fost, întru totul, apărătoare şi, de nu ţi-au mai părut bune, doritoare de uitare.
S-au întâmplat multe, spunem toţi când nu mai avem în ce, unde, şi cum să ne mai ascundem şi apărăm de noi înşine. Şi tot pentru asta, oricui găsim o vinovăţie care, dacă nu e destul de mare, măcar ştim că o putem lua drept punct de sprijin al paşilor noştri. Şi pentru noi păstrăm toate atu-urile, ba chiar aşii pe mânecă, pentru a ne încorona ca regi, ori împăraţi, după cum ni se pare a fi mai bine, ai adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iubirii... Nici nu mai contează că aşii au aceeaşi culoare şi sunt de câteva ori mai mulţi decât necesari şi fireşti, nici că vede oricine aerul de trişori ai propriei realităţi... Doar aerul de nevinovăţie contează, doar culoarea dimprejuru-ne e importantă, ca să se dea, de departe, drept aură. Chiar dacă e fum, chiar dacă mai are şi miros, chiar dacă doar scânteile dau lumină...
Trecutului ne-am avut, şi eu, şi tu, ca datornici, fiindu-ne nouă datori cu toate cele ce ne-au fost fapte şi urmări. Azi, ceea ce suntem, suntem ca un tot a toate, cu sau fără alte datorii, în sensul adevărurilor de demult, ori ale celor pe care, acum trăind, le avem de partea noastră ori împotrivă-ne. Şi-n lumina lor am văzut, şi doar de asta pot eu să vorbesc fără să iau la bani mărunţi esenţialităţile trăirilor, cum te-ai pus să faci, din reguli, când ciocan, când nicovală, când săbii cu tăiş lucitor, dornic de a se arăta de folosinţă spre a forţa mersul paşilor mei pe drumuri înstrăinării de principii şi valori care şi-au arătat, în anii trăiţi, măcar omeneşte mai mulţi decât ai tăi, roadele ce azi, ştii bine, sunt deja rude bune cu eternitatea...
Iartă dacă încă nu te-ai hotărât pe care drum vrei să mergi. Iartă, iartă cu adevărat, nu lua uitarea ca pe o iertare pe care, din mărinimie, tu spui că o dai celor care nu ţi-au fost decât neiertători. Pe tine iartă-te, asta ţi-o spun eu, dacă vrei să vezi cine, într-adevăr, ţi-a greşit, greşind faţă de viaţă, ca să ştii dacă iertarea pe care nu ştii să o dai, e de fapt iertarea pe care o cauţi, însă de primit nu o primeşti, fiind sigură că nu ai de ce să fii iertată, fiind prea sigură de calea cea bună pe care eşti tu, calea pe care alţii chiar nu se gândesc să meargă. Iartă, încearcă să vrei, doar aşa vei şti dacă poţi mai mult şi cât de mult poţi.
Nu îţi mai aminteşti multe, de mine şi despre mine tot mai puţine, spun cei cărora le vorbeşti. Dar ţi-au spus, oare, cei cărora le dai credit chiar viaţa ta, că se vede uşor, nici nu-ţi închipui cât de uşor, că te joci de-a uitarea ca să-ţi ascunzi trecutul care, şi cât era una cu viaţa ta, doar cuvinte auzite îţi lăsa să ai, când doar cuvintele altora le puteai rosti, aceeaşi fiind cei ce te sărăceau de propria-ţi putere de a fi, tu, însăţi tu?
Au rămas cele încă nespuse, nespuse. Eu am timp să le spun, şi le voi spune... Doar tu să mai ai timp, că să poţi să faci să-ncapă în bagajul tău şi alte păreri, ca să ştii nu doar cum crezi că eşti văzută ci cum ai fost şi cum eşti, de alţii văzută. Cei ce nu îţi spun nimic, crezi tu că-ţi sunt adevăraţi prieteni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu