sâmbătă, 4 mai 2013

Noaptea, ca şi ziua, tu...

La cumpăna dintre ceea ce oamenii numesc zile, când toate porţile sunt deschise, când umbletul forfoteşte mai mult decât forfotesc oamenii sub arşiţa razelor de soare, după cum mi-am făcut, deja, un obicei, să nu mă uit după stelele care, voindu-se văzute ca sori, se aprind şi vâjie privirile în fuga lor nebună spre uitare, caut să văd strălucirile ce stau ascunse, ori nefindu-le vremea, ori neavând puterea de a se arăta, ori de cine ştie cine puse în colţ. Şi văd, şi le văd, şi n-am cum să nu mă mir că ceea ce mult prea mulţi uită că poleiala cea mai strălucitoare se arde cu fiecare clipă care trece, dar ei o caută înnebuniţi, şi nepăsători trec pe lângă strălucirile ce chiar având deasuprăle munţii ca acoperiş, tot trimit raze spre Ceruri, chiar şi spre oameni. Şi mereu, de fiecare dată când pasul timpului calcă apăsat pe punte şi trece spre viitor, te văd, te simt şi te aud în înţelesurile care trec dincolo de ceea ce cuvântul poate rosti, chiar şi când nu se poate rosti.
Aproape ajung, atât de aproape de aproape de tine, că dacă ar fi să zăbovesc o clipă mai mult, aş putea să ştiu chiar şi cum arătai, cum arăţi şi, fără să fie prea greu, cum vei arăta. Dar nu-i timpul de a pierde vremea pe o joacă. O joacă este căci, aşa cum ai fost ştii tu prea bine, aşa cum eşti oricine vede, cum vei fi e aproape ştiut, doar că mai poţi pe ici-colo câte ceva schimba. Şi doar ţie îţi este la îndemână să intri până la glezne sau până la genunchi în noroaie, în mlaştini, între praguri sau în legături care se strâng pe neaşteptate şi îţi sugrumă paşii, dornice ce sânge şi lacrimi de suflet, ori să păşeşti liber, eliberându-te de poveştile pe care le-a născocit durerea cuvintelor şi faptelor ce ţi-au tăiat şi aripile, şi speranţele. Şi aşa, ca om, cu acestea ştiute mă gândesc la cei care, de ţi-au spus sau nu ţi-au spus, totuna fiind, n-au dat doi bani pe tine... Pe ei oare cât au dat, vreodată? Au avut curajul să dea, sau să creadă că pot da, mai mult decât pe tine?
Urme de umbre se văd încă prin preajma ta. Dacă nu s-ar lăsa văzute, aş trece doar din când în când, să le văd răsărind. Am învăţat şi eu, ca şi oricine a vrut să înveţe şi nu să dea de la el înţelesuri, am învăţat din vieţile şi vremuri trecute, şi nu din cărţi ori din auzite, că răsar ca ciupercile după ploaie urmele şi iau forma faptelor, cu ceva timp înainte ca ochii să vadă urma de întuneric şi dincolo de razele orbitoare ale soarelui, cu puţin timp înainte de saltul în necunoscutul celor care, rămânând prea în urmă, se pun să trăncănească verzi şi uscate, numind faptele după cum le vine la gură şi numind pe om în fel şi chip, dar ocolind mereu să se privească desaga lor deşirată şi ruptă de prea multe fapte potrivnice vorbelor şi împotriva altora.
Rânduielile cele noi, fiindcă altfel nu puteai să înveţi repede ceea ce uitasei prea devreme, ai ţinut. Sunt prea noi, şi noi fiind, unii le-au luat drept bune, alţii le-au luat doar rele, doar puţini le-au văzut ca fiind doar rânduieli vechi dar stricate şi puse pe calapodul sufletelor care s-au lăsat pierdute de minţile care nu mai pridideau a-şi dori ceea ce nu puteau. Nu puteau şi nu au putut nimic mai mult, deloc mai mult, niciodată, fiindcă mintea îi este dată omului după cum îşi are şi îngrijeşte sufletul, şi se pierde, ori se murdăreşte, odată cu el. Şi cum şi tu făceai ce te tăia mintea, potrivnică unora, prea repede darnică altora, ţi-ai pus mintea cu cei care s-au pus straşnic să înveţe crezând că aşa se cunosc mai multe. Ai avut tu ce învăţa şi ai ajuns să cunoşti înainte ca ei să aibă habar de ceea ce înseamnă cunoaşterea şi-atunci, ori au dat bir cu fugiţii, ori spre haos te-au împins, crezând că tu te vei pierde, nepricepând, nici atunci, nicidecum în zilele de azi, cum poţi să crezi că poţi să îţi doreşti să zbori chiar dacă, în orice clipă ştii că lumea ţi-a legat picioarele sub muchia pietrelor de moară. Ştiu că vrei să zbori, văd că aştepţi clipa în care, oricât s-ar face de grele pietrele, te vei ridica deasupra valurilor care vor năvăli peste cei care stau la pândă ca măcar o zi să te mai oprească lor, cu pietre dând, la nevoie, să îţi rupă aripile...
Aş fi vrut să ajung mai degrabă, voi ajunge în curând, în zori de amiază. Noaptea, ca şi ziua, tu, o vei face să fie o firească trăire omenească, cea care va fi semnul ce va rămâne pecete pusă pe trecutul care, mai repede decât se poate citi o poveste, va fi ca orice amintire. Ceva, mai mult decât poate născoci mintea celui care nicicând nu a dat piept cu întunericul scorburilor din adâncul pră-păstiilor, se va întâmpla, sub acoperişul tainic al trăirilor care, pentru oricine, după cum îşi are pornirile, e poartă ori spre înalturi ori spre adâncuri. Ceva ce nu se va lăsa ştiut, neavând lauda ca ţel, ci de a fi buturuga ce chiar sub roata carului mergând singură se pune spre a-l răsturna, ştiind că trece doar pentru a strica drumul, va fi cheie de poartă şi de-i nevoie tăvălug care sparge şi porţi, şi stânci, pentru a face drumul fără piedici şi fără gropi care, cumva, s-ar putea mlăştini. Aş fi vrut să ajung mai degrabă, dar poate e mai bine aşa. N-aş fi ştiut la fel ca acum, poate amândoi uitam de adevăr, motivele vieţii.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: