sâmbătă, 11 mai 2013

Doar o clipă până-n viitor

La urma-urmelor, cine poate spune cât de mare este diferenţa între greu şi uşor, între mare şi mic, între posibil şi imposibil? Pasul cel mare ştie că trece pragul, sau pasul cel mic e mai sigur pe el şi nu se lasă de nimeni convins că ceea ce a fost este la fel cu ceea ce va fi şi, mărunţind depărtarea, tot mai repede ajunge unde are de ajuns? Şi până la urmă cine poartă pe umeri importanţa timpului: anul, ziua, ori clipa, cea căreis nimeni nu s-a învrednicit să-i găsească, pentru toţi, o măsură potrivită, cea care taie craca de sub picioare lui „a fost”, cel care e în stare să se pună de-a curmezişul drumurilor, doar când ştie că „va fi”, îl pune în umbră şi „este” îl arată cu degetul ca nemaiavând rost?
Acum, cine crezi că îşi mai bate capul cu întrebările care, dacă ar avea răspunsuri, ar da bătaie de cap celor care scriu şi rescriu istorii şi celor care, pentru a fi unora bine, pun sfinţenia lângă nesfinţenie şi adevărul lângă minciună? Lor nu le suntem, noi, eu, tu, alţii, deloc pe plac, suntem cei care punem întrebări şi le mai şi dăm exemplul faptelor care definesc o realitate a răspunsurilor...
Unde-a dispărut necunoscutul ce până ieri era realitate dintre noi? Când, cine l-a aruncat şi l-a şi topit în creuzetul trecutului, alături de teama de clipa care preface pe ieri în continuul azi al zilei de mâine? Cine altcineva decât noi, în clipa în care am rupt tăcerea faptelor, care nu avea loc de vorbe, atât timp cât au stat faptele pe gânduri?
Repede, da, repede, foarte repede, la doar o zi depărtare a stat fapta de hotărâre şi la mai puţin de o privire s-a arătat stând să se pornească timpul altei vieţi, aşteptând doar clipa în care să nu se mai vadă, de departe privind, umbre, ci doar o lumină urcătoare pe scara care este pierdere privirii dincolo de nori şi încă se vede acolo unde razelor soarelui doar câte un călător grăbit, venit din lumea haosului şi pornit tot înspre ea, le mai fură câte zâmbet fugar, din când în când.
Alfel nu putea să fie ceea ce e văzut acum ca a fost, altfel nu se putea sfârşi ceva ce se voia nesfârşit. Şi, dacă stai să te gândeşti, era cumva firesc să se încreadă în tot acel infinit trecut, nici nu-şi închipuia că doar o clipă va fi de ajuns să-l facă să-şi lase privirile pierdute în gol, spre viitor, murind...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: