vineri, 10 mai 2013

Mai mult cenuşă decât drum

E timpul să te întreb, fără să mai spun cuvinte de început, fără să mă mai duc şi să mă mai întorc pe drumul pe care te-ai trecut spre a veni în această întâmplare care ne-a făcut, şi ne face, să ne aducem aminte că eram la început doi necunoscuţi doar pentru că ţineam de cele până acum, aici, învăţate, doar pentru că aşa ne era mai convenabil, spunând că e firesc, putând să mai dosim una-alta, câte-o faptă, câte-un gând, câte-o trăire, ca să o spunem după ce ce cunoştem mai bine, cât mai ai de gând să stai cu un picior în prag şi cu celălalt să baţi un pas care face pragul să se mire de câtă neîncredere ai tocmai în tine, şi asta doar pentru că apleci urechea la cei care se văd creatori ai lumii, dar nici măcar vorba pe care ei o spun, pe care ţie vin să ţi-o spună, nu pot să şi-o înţeleagă întru totul şi, uneori, deloc?
Loc de întors nu mai are nici unul dintre noi. Suntem faţă în faţă cu noi, cu ceea ce va fi şi cu ceea ce se va numi faptă care nu stă să aştepte nici nehotărârea să se transforme în hotărâre, nici teama să se preschimbe în curaj, nici tocmeala în spusă fără loc de alte înţelesuri. Nici drum de întoarcere nu mai avem, toate trecuturile s-au adunat la un loc şi s-au amestecat de nu ştim care este al meu şi care este al tău. Şi, dacă aşa s-a întâmplat, nu avem decât să luăm totul ca firesc şi firesc să ne mai deprindem, iarăşi, cu ceea ce doar absurzilor le pare absurd, numind ei totul după cum le e credinţa, că totul se aseamănă doar cu ei şi cu faptele lor, nicicum cu altcineva, nicicum cu altceva, să ne deprindem cu pasul deodată pus, cu fapta împreună făcută şi trăirile asemenea trăite, în clipa în care Cerurile se vor coborî dedesubt de adevărul care ne face, aşa cum ne-a mai făcut, nu doar o dată, aşa cum ne va mai face, ai timpului trăitori în nemurire.
Evidente sunt realităţile, şi tocmai ele sunt cele care îţi dau de furcă, cele care te fac să priveşti un orizontul întreg dar să nu vezi că la doi paşi de tine se adună cenuşa fierbinte semn că multe adevăruri au putrezit, aşteptând să le iei în seamă măcar înainte de ceasul al doisprezecelea, când vor bate clopotele a semn de răspântie, în care drumul pe care l-ai mers şi de vrei, şi de nu vrei, se lasă pierdut pentru totdeauna. Ca oricare drum, care s-a lungit doar pentru că s-au mai încăpăţânat câte unii să meargă pe el, prin hârtoape şi bălţi, căci nicicui nu-i era de folos să-l îngrijească, ştindu-se că doar spre nicăieri duce, va fi greu, vei obosi şi-ţi vei pierde cumpătul, negăsind nici umbră de odihnă a clipei, nici apa care să domolească setea mersului printr-un pustiu înfierbântat de singurătate. Evidente şi la îndemână îţi sunt evidenţele, dar mai laşi de la tine şi ceri timpului să mai treacă, aşa cum a mai trecut, cu vederea, să nu-ţi mai amintească de tine, chiar dacă simţi că te treci, să înţeleagă viaţa aşa cum crezi tu că e mai bine să fie.
Nimic nu mă face să cred că nu ai văzut, cândva, într-un trecut care s-a continuat şi-a curs precum curge apa unui râu limpede, şi cumva vijelios, ce se întâmplă cu orice apă când oamenii o iau din vadul ei şi-i fac ei alt vad. Dispare din ea bucuria vieţii pentru acei peşti jucăuşi şi strălucitori, şi nici apa nu se mai limpezeşte, nu se mai curăţă după fiecare a treia piatră peste care trece. Apa se leneveşte şi stă să se împreune cu tot ce curge de pe streşinile Cerurilor, ceea ce n-a putut să intre în casa norilor şi a rămas agăţat pe acoperişuri, şi cu ceea ce se prelinge pe Pământ şi prin pământ, iar peştilor jucăuşi le iau locul peşti molatici, nevinovaţi şi peşti hrăpăreţi care, mai degrabă adormiţi şi lenevitori, aşteaptă, cu orice ocazie, să-şi aibă ceea ce le este de trebuinţă, de la ei, prin ei, luând, firesc prin legea de cei ce au mutat vadul făcută, chiar şi dreptul de a creşte, de a trăi. Iar fundul apelor se umple de mâl ce seamănă mult cu cenuşa fierbinte de sub oceanul de gol mare ce acum este în jurul nostru.
Aproape de răspântia timpului suntem amândoi, amândoi avem de făcut pe cele ce le avem de făcut, deloc puţine, le-avem de făcut şi pe cele de care ne-am considerat îndreptăţiţi să nu le luăm în seamă. Nu spun prea multe, ca să nu se zică, de către cei care multe au de zis, neavând nimic de spus, că vorbesc să mă aflu în treabă. Dar privindu-ţi umbra luminată de lumina a ceea ce eşti, pe tine cea care acum nu-ţi mai este la îndemână să laşi zilele să treacă nevăzute pe lângă tine, deşi încă, azi, în acest acum plin de tumult şi absurd, îţi asumi şi înduri calvarul de a face altfel decât vrei să faci şi a vrea altfel decât simţi că ar trebui făcute cele mai multe din faptele care se ţin minte prin trăiri şi urmările lor nu sunt la vederea oricui, căci doar ţie şi pentru tine sunt jaloane şi borne ale drumului adevărat. Aşa că nu mi-a mai rămas altceva, decât să te întreb, văzându-te că deja simţi arsura cenuşii ce se făleşte în stânga şi în dreapta, ba chiar se mai şi ridică înspre Cer ca praf şi pulbere orbitoare, fără să îţi mai spun de ce o fac, fără să stau să te mai ascult vorbindu-mi de motivele pe care le-ai găsit ca să-ţi dai ţie explicaţii, cât mai ai de gând să stai cu un picior în prag şi cu celălalt să faci, să încerci să tot faci, un pas înapoi?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: