La timpul viitor, cu tine, despre tine, încă nu pot vorbi. Nu te gândi şi tu, aşa cum cei mai mulţi gândesc, că motivul e că nu ar exista un viitor... Putem vorbi despre viitor, dar şi despre asta vorbind, prezentul şi chiar trecutul unor fapte se face ştiut, se face ca şi întâmplat, astfel că totul există, dincolo de existenţa pe care ne-o ştim din amintirile vieţii, care nu se lasă puse în nici un fel în tiparul vorbelor. Chiar şi vorbele tale au înţelesul unui prezent continuu iar eternitatea ia locul acestui scurt trecut în care n-am făcut nimic iar aşteptarea pare coşmarul unui vis căruia trăirile noastre îi vrea sfârşitul, pentru ca viaţa să-şi regăsească adevărul zilelor şi adevărul nopţilor, definitorii peceţi pe timpul de-acum şi pe cel de totdeauna, cel ce a fost şi cel ce va fi.
Oricum şi oriîncotro ne-am arunca privirile, tot nedumeriţi neam întoarce înspre noi, găsindu-ne precum ne ştiam, în amănunte care mai de care ciudate prin detalii, ascunse fiind, până când noi nu dăm existenţă faptelor, chiar în noi. Şi le-am regăsi, la un loc sau risipite în pasul gestului, ori în gestul pasului, fără putinţa de tăgadă, fără dorinţa de împotrivire. Şi mereu aceleaşi, ale prezentului, dar fără să se simtă rupte de trecut, chiar dacă se dovedesc definitorii pentru viitorul care nu se lasă acum cuprins nici căutările minţii, nici de scornirile gândului, mereu pus pe socotelile potrivirilor şi nepotrivirilor.
Rătăcitoţi de noi înşine, aşa cum suntem acum, însinguraţi de-a binelea şi, prin faţă, la fel ca prin spate, vorbiţi ca fiind de neînţeles, nu ne simţim având în obiceiuri. Şi tocmai ele, obiceiurile faptelor ne dau măsura a ceea ce suntem. În ele ne regăsim când ne doare trecerea zilei de ieri, prin ele suntem noi, la ceasul când, devreme, razele soarelui dă munţilor curajul de a încerca să le arate oamenilor care nici de ei, nici de înălţimea lor nu au uitat, că tot mai greu este să tragă aer în piept, seara, fără teama nopţilor pline de coşmaruri în care adevărul se simte ca o cădere în gol, fără prag şi fără izbitura de final. Căutând să ne regăsim, chiar şi aşa de rar, ni-i dat să înţelegem că avem toate motivele, vechi, dincolo de lume, să ne căutăm.
Extreme emblematice sunt gândurile când stau legate, pe de o parte de vorba lumii, pe de altă parte de ceea ce simţi, ceea ce simţi şi contrazici, contrazicându-ţi simţiri de care, dacă te-ai lua după tine, nimic n-ar fi să te sperie, dar aşa te laşi căzută în temeri şi întrebări la care tu răspunsuri nu găseşti. Aşa ajungi să crezi că bune-s cele spuse de unii, de alţii. Dar, din acest aşa, ajungi uneori să pui oprelişte dorinţelor şi piedică părerilor despre tine şi despre faptele care prin tine ajung să se ţină scai una de alta, nevoind să se rupă de lanţul ce doar trage de ele, dându-le impresia că nu-s decât rătăciri ale tale.
După cum bat vânturile, mai mult ca sigur, te întrebi de ce simţi că ploile toamnei vor veni să îngheţe ultimele speranţe şi din această simţire alte şi alte gânduri laşi să te apese. Sigur, mai mult ca sigur spun, din acelaşi neînţeles trecut deja întâmplat al faptelor care vin din viitor! Viitorului, când va fi prezent, de-i vom căuta trecutul, de-l vom găsi tot în viitor, oare cum ne va fi să numim trecutul? Oare vei putea să te înţelegi, judecând ca acum, că vei face ceea ce vei face, aşa cum deja ai fi făcut?
Adineauri parcă s-a întâmplat să dăm unul de celălat, într-o vreme în care tăcerea se făcea cuvânt, avându-şi nevoia de a se defini ca motiv şi a se motiva ca existenţă, sub tăvălugul unor schimbări care-şi căutau trecutul, întrebându-ne despre viitorul ce ni-l făgăduiam şi nu ne iertau când mereu ne întorceam, căutând să regă-sim clipe cărora credeam că ne-am putea îndatora, că dându-le suflet spre a reînvia, pe cei ce-am fost vor putea repune în drepturi în cei ce vom fi... Adineauri acum, cândva, târziu vedeam totul pe atunci...
Ne mai este greu să înţelegem acum ceea ce va fi? Ne mai este greu acum să ne acceptăm ca departe, doar ca amintire din ceea ce a fost? Ne vom mai putea mira că n-am avut ceva care să fie nou, când, redobândindu-ne dreptul de a visa, faptele realului in-contestabil vor fi asemenea realităţii viselor pe care, rar, dar convingător ni s-au arătat şi ni s-au preumblat prin gândurile pe care le fugăream, sperând că se vor speria, numindu-le ca fiind merse prea departe şi năluciri de clipă a dorinţei ivită din trăiri omeneşti?
Am încă timp să mă întreb, ai încă timp să nu crezi, despre tre-cutul care se va face repede viitor şi despre viitorul care ne este cunoscut aşa cum, acum, sunt prea bine ştiute faptele trecutului. Încă, doar încă este măsura timpului care nu dă aşteptării prea mari speranţe, care nu dă şanse uitării şi care taie orice avânt alegerilor pe care mintea le-ar mai putea face, pe care mintea, de nu le-ar avea, le-ar născoci, aşa cum, cândva, ne-o ţineam de ajutor, spre a nu călca strâmb, după cum ştiam că strâmb numea lumea orice nu era asemenea pasului ei, acel pas căruia-i dădeam putere de a ne fi legământ. Clipe, încă, doar, mai sunt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu