vineri, 17 mai 2013

Semn de îngheţ şi dezgheţ

Mai târziu, e adevărat, mai târziu decât ar fi fost să fie, mai târziu decât acel timp promis a fi dăruit regăsirii firescului care se mai şi joacă, uneori, de-a v-aţi ascunselea cu datul dat alegerilor pe care nu le mai putem schimba, cu o clipă mai târziu decât se pregătea gândul să plece în alte preumblări, dar încă se mai întreba de ce ar fi bine să plece, te-ai regăsit în cuvintele care îmi regăseau mereu prezenta existenţă, undeva la margine de lume, pe treptele scării pe care urcă cine vrea şi coboară cine nu poate să se simtă bine acolo, sus. Tu ai readus ceea ce rămăsese, din uitatul şi trecutul ieri, în amintirile făgăduinţelor, eu acum doar îţi spun ceva ce, dacă stai o clipă locului, amintindu-ţi legea firii, nu îţi mai ai îndoieli: ceea ce ţi-ai spus rămâne ca şi spus, nu doar ceea ce un om aude, fiindcă ceea ce aude, în Ceruri e deja auzit, alăturat cu tot ceea ce s-a mai auzit... Iar tu atât de a-proape de Ceruri eşti...
Am uitat şi eu, prins între cuţitele ghilotinante ale vieţii de zi cu zi, multe... Am uitat mai ales că timpului nu-i avem măsura potrivită, ea e aşa cum cineva s-a găsit să i-o facă, după mersul stelelor dar mai ales după trăirea oamenilor din timpuri mai vechi decât ale lui, după cum era cald, sau era rece, după cum ploaia era în vremea ploii, zăpada în timpul zăpezii şi arşiţa în timpul arşiţei, după rânduieli ce s-au păstrat, şi omului nu-i dădea mâna să le schimbe, din începuturi şi naşteri ale vieţii. Ori acum, obişnuit eu fiind cu rânduiala, orânduirile şi curăţenia vechilor oameni, căutând mereu, printre pulberea de stele, adevărurile fugărite de gândul oamenilor, am uitat că trece timpul oamenilor şi nu se mai potrivesc, în nici un fel, nici ceasurile, nici calendarele. Amintindu-mi tu că pentru tine exist, mi-a venit să te întreb cât arată ceasul tău, dar am tăcut... Îmi era clar că unul dintre ele, acela care-ţi măsoară timpul trecerii mele, a stat. Ceea ce nouă ne este mai greu să înţelegem este că ceasurile nu se opresc aşa, că le vine lor ideea să se oprească... Se opresc, ba chiar îngheaţă, ca să se facă loc arderii rămăşiţelor altor alegeri. Tu ai ales ceva ce acum, încet parcă, cenuşii îşi lasă ultimile scânteieri.
Rămăseseră multe în urma vremurilor, parcă şi noi de lăsasem duşi, pe valul ademenitor, de creasta căruia se tot agaţă corăbii aproape putrezite de nisipul în care s-au îngropat când n-au mai putut să plutească, îngreunate de gândurile celor care le opreau să se piardă în zările de dorul cărora, de multe ori, se şi înecau. Corăbii vechi se văd, dar se văd şi bărci încropite din resturi, cu vopseluri scumpe făcute să fure ochii, pe din afară date, şi cu nume zugrăvite în litere ce-şi ţin conturul în mare strălucire ca să nu fie la vedere golul dinspre înăuntru. Şi toate se cred, aşa cum le-au lăudat cei ce le cârmuiesc, arcă salvatoare, care ca nici o alta nu-i, căci nici o alta nu e, în afară de ea, salvatoare din toate câte pot lovi pământul vieţii oamenilor. Tot atunci, când rosteai tu cuvintele, mă întrebam, şi parcă te-aş fi întrebat, despre cântecul acela, ce părea pentru mulţi de sirenă, pentru tine marş de triumf... Mă întrebam, ştiind că uşor faci diferenţa între albul înegrit de alţii şi negrul ce vrea să fie alb, cum de n-ai văzut că o lebădă, una care doar lucea în razele soarelui şi părea albă, ţi-l cânta...
Indiferent câte spuse mi-a fost dat să aud, câte am ascultat şi câte a trebuit să ascult, de spusele tale, chiar şi acum, în timp trecut celui în care le-am auzit, ascult, la spusele tale mă întorc şi iau aminte. Vorbindu-mi despre tine, în felul în care tu ai fost, firesc, tu, iar eu, tot la fel de firesc, am fost eu, mă simţeam a fi eu în locul tău, mă simţeam întocmai trăitor pe unele, sau în felul în care eu le puteam trăi. Mă gândeam şi mă tot gândesc la toate câte au fost să le facem, şi parcă le simt greutatea. Şi mă mai gândesc la toate câte acum le facem, fiindu-le timpul să le facem...
Aproape că uitasem să-ţi spun că mai toate cele ce rămân nefăcute nu se lasă uşor convinse să nu-şi ţină promisiunea, noi oamenii uităm de noi, uitând de cuvântul nostru, uitând de dorinţa noastră, ba, de multe ori, o punem pe seama timpului trecut, pe nefăcutele fapte ale trecutului, sărăcind de adevăr un prezent care, spre a ne trezi din amorţeala nevredniciei noastre, ori beţia iluziei că ne-a fost adus cerul la picioarele noastre, ne aşteaptă la colţul primei rătăciri, în mijlocul primei răscruci, ajuns, pe drumul cel drept, înaintea noastră, spre a ne face să mai privim şi în oglindă, nu doar să ne promitem că o vom face... Şi tocmai el, de noi, cei care-l trimitem pe căi străine, nu fuge, ci ni se dă şi redă, spre a nu ne şti cu totul şi cu totul săraci, iertându-ne de vinovăţia grea a trufiei. Greu însă e ca noi să ne iertăm, greu e ca noi să ne înţelegem pe noi, când nimic nu ne e sprijin, când lunecăm pe panta alegerilor drumurilor... Abia în fundătura lor ajungând, ne ştim adevărata măsură... Acolo, doar lumina prezentului fugărit de apucăturile noastre, ne mai poate arăta cum să ieşim la drumul cel mare... Aproape că uitaserăm amândoi, fiecare după cum ne-a fost viaţa şi după cum ne-a fost să o trăim, că existăm în prezent... Şi totuşi te-ai regăsit în cuvintele ce-mi regăseau mereu prezenta existenţă... Faptele ne aşteaptă!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: