Acum... cândva...

În vremurile în care bogăţia negustorilor era când mai mare, când mai mică, unul ajunsese foarte bogat. Avea trei băieţi şi trei fete şi pentru ei, spunea el că strânge bogăţiile. Băieţii îi călcau pe urme, mari fiind, i se alăturaseră muncii lui, nu stăteau să-i vadă prea mult lumea. Fetele însă erau în privirile tuturor. Şi aşa se ştia că cea mai mare, cea pe care lumea o vedea mai tot timpul era plină de ea, îngâmfată, orgolioasă şi foarte rea. Se spunea că este urâtă, şi lumea se ferea de ea. Cea mijlocie era sucită, când bună, când rea, nu se arăta a fi de încredere, min-ciuna făcea casă bună cu ea. Cei care o mai căutau, până la urmă se depărtau de ea. Cea mai mică dintre fete era frumoasă şi pe cât de frumoasă pe atât de înţeleaptă şi bună.

Timpurile bune se schimbau pe atunci în timpuri grele şi într-o aşa schimbare, negustorul a pierdut dintr-odată tot ce avea, toată averea. Nici nu mai avea cum să-şi refacă averea, nici să-şi ţină casa nu mai putea. Vorba lumii îl ducea spre gânduri negre. Aşa s-a hotărât să plece în lume să încerce a-şi reface averea. Şi a plecat într-o noapte furtunoasă, fără să ştie încotro şi unde va ajunge.

Mergând prin întuneric, prin ploaie, de-a dreptul prin păduri, i s-a ivit în drum un palat luminat, dar care părea pustiu şi de nimeni locuit.

Luminile aprinse şi focul ce ardea în vetrele şemineelor l-au atras, cu toată teama pe care o simţea. Era ud până la piele şi era înfrigurat. A intrat, s-a apropiat de foc, privind, în juru-i, cu luare aminte, zicându-şi:

-Stăpânul palatului şi slujitorii săi vor veni în curând, dar, sigur, îmi vor ierta îndrăzneala şi voi putea să-mi usuc hainele şi să dorm o noapte aici!

A aşteptat o bună bucată de vreme, dar când a bătut al unsprezecelea ceas din noapte, n-a mai putut să îndure foamea şi, căutând prin împrejurul palatului a luat un pui pe care, tremurând, l-a fript la foc şi l-a mâncat pe nerăsuflate. Din vinul care umplea butoaiele pivniţelor palatului, a băut câteva pahare şi, dezgheţat, s-a simţit mai îndrăzneţ. A cutreierat palatul, încăpere cu încăpere, minunându-se de frumuseţea neînchipuită a fiecărui loc. Obosit, la sfârşitul preumblării prin castel a găsit un pat moale şi bun, într-o cameră bine încălzită, unde, trecut fiind de miezul nopţii, s-a hotărât să închidă uşa şi să adoarmă!

S-a trezit a doua zi către prânz şi, când să se îmbrace, a fost surprins să găsească nu straiele lui, cu care venise, rupte de hăţişurile pădurilor, ci a altele, noi şi curate.

-Cu siguranţă, acest palat nu al unui om este, ci al unei zâne, o zână bună care s-a milostivit de mine... a gândit el.

Privind pe fereastră n-a mai văzut vremea rea ce fusese seara, nici drumul desfundat, plin de bălţi şi noaroaie, ci bolţi de flori ce încântau ochii şi sufletul.

Odihnit, îmbrăcat mai bine decât fusese vreodată, era gata să plece la drum. A ajuns în locul în care mâncase pe nerăsuflate, şi cu teamă, puiul fript şi, găsind o masă pe care erai rânduite bucate îmbietoare, a rostit tare, să poată fi auzit din toate colţurile palatului:

-Îţi mulţumesc, ţie, zână bună, pentru grija ce mi-o porţi, pentru că te-ai gândit la mine!

Îndestulat şi gândind că plecarea în lume nu ar fi ceea ce trebuia să facă, se gândea la întoarcere. Calul cu care venise nu şi-l regăsea, dar sub bolţile cu flori era înşeuat un cal mare, îngrijit, strălucind. Trecând pe sub o boltă de trandafiri, şi-a adus aminte că fiicei mici, cea căreia i se spunea Frumoasa, îi plăceau trandafirii şi chiar îl rugase ca, la întoarcere să-i aducă doar un trandafir, pe care l-a cules, pentru ea, din bolta de deasupră-i. În liniştea grădinii, se auzea chiar şi foşnetul frunzelor ce le mişca.

Deodată, parcă ieşit din pământ sau coborând din cer, s-a auzit un zgomot puternic şi a văzut venind spre el o creatură atât de înfiorătoare încât era gata să o ia la fugă pentru a se salva. O creatură bestială ce se voia să semene unui om, dar nimic din ceea ce era nu putea fi acceptat de oameni! Cu un glas înfricoşător, i-a strigat:

-Eşti nerecunoscător! Ţi-am salvat viaţa, în plină furtună lăsându-te să găzduieşti în palatul meu, ţi-am potolit foamea şi ai dormit împărăteşte, iar tu, la plecare te-ai gândit să îmi furi trandafirii, florile pe care le-am îngrijit de atâţia ani şi pe care le iubesc mai mult decât orice din această lume. Trandafirul rupt de tine este mai de preţ decât tine. Pentru că l-ai rupt vei plăti cu viaţa, spune-ţi ultima rugăciune! Atât te mai las să trăieşti!

Negustorul, văzându-i pornirea, şi-a împreunat mâinile a rugăciune şi s-a aruncat în genunchi, în faţa creaturii:

-Îndură-te, te rog! N-am vrut şi n-am crezut nici o clipă ce voi mânia pe cineva când am cules acest trandafir pentru fiica mea cea mică!

-Dacă spui că pentru fiica ta, te voi ierta! Te voi ierta dacă una din fiicele tale, oricare ar fi, de bună voie, să vină aici şi să moa-ră în locul tău. Ridică-te şi încalecă pe cal şi mergi la tine acasă. Dar jură-mi că dacă nici una din fetele tale nu vrea să vină, peste şase săptămâni te vei întoarce tu!

Nici prin gând nu-i trecea negustorului să-şi trimită la moarte vreuna dintre fiice. S-a gândit că totuşi se poate întoarce cât să-şi ia rămas bun de la copiii săi şi va putea să-i îmbrăţişeze pentru ultima dată. I-a jurat creaturii, Bestiei, că aşa va face, că va veni el, peste şase săptămâni, dacă nici una dintre fiicele sale nu va voi să vină. După ce a jurat a vrut să încalece calul, dar Bestia i-a mai spus:

-Ştiu că ai pierdut tot. Nu te poţi întoarce de la mine ci mâna goală! Mergi înapoi, în camera în care ai dormit şi cufărul gol pe care îl vei găsi să îl umpli cu tot ceea ce vei găsi tu de cuviinţă din palat!

Zicându-i asta, Bestia s-a făcut nevăzută prin grădină, cu acelaşi zgomot ce făcea să se tremure ferestrele palatului. Negustorul, găsind cufărul în care putea pune o întreagă comoară s-a apucat să-l umple cu bani şi obiecte de aur, zicându-şi:

-Dacă tot va trebui să mor, ceva măcar să las în urma mea. Dacă viaţa mea este preţul pentru ca să nu-mi las săraci copii, trebuie să iau atât cât să le ajungă pentru toată viaţa!

A umplut cufărul pe care abia l-a putut ridica, a încălecat şi a plecat cu o mare tristeţe în suflet. Calul o apuca singur pe calea către casă şi negustorul a ajuns degrabă la copii săi. Ajuns acasă, s-au strâns toţi în jurul lui, dar el, în loc să se bucure, a început să plângă. Trandafirul pe care-l adusese în mână tot drumul, pentru fiica lui frumoasă, i l-a dat, spunând:

-Frumoaso, ia acest trandafir! Trandafirul acesta ne va costa tare mult!

Apoi a povestit tot ce s-a întâmplat. Auzind povestea, fiicele mai mari au început să ţipe şi să o certe pe sora mai mică pentru că ea părea nepăsătoare.

-Acum vezi unde a dus îngâmfarea şi frumuseţea ta? Tu nu ai vrut nici rochii, nici aur, tu te-ai vrut să te arăţi modestă, că nu ceri prea mult, ci doar un trandafir, şi acum din pricina trandafirului, tata va muri! Şi ţie nu îşi pasă, nici o lacrimă nu îţi pică!

-Toate vorbele voastre nu folosesc la nimic, le-a răspuns fata cea frumoasă! De ce să plâng moartea tatei? De ce să moară el? Dacă acea creatură monstruoasă acceptă pe una dintre noi în schimbul vieţii tatălui nostru, eu nu stau să mă mai gândesc. Nu plâng pentru că sunt fericită. Îl pot salva pe tata, îi pot lui şi pot vouă să vă dovedesc iubirea mea. Voi veţi trăi şi vreau să împărţiţi şi partea mea din ceea ce a adus tata!

-Ba nu, nu, nu Frumoaso,au sărit fraţii ei, nu vei muri! Vom merge noi să găsim monstrul şi de nu-l vom putea răpun, vom muri sub loviturile lui toţi trei. Dar nu te dăm pe tine lui!

-Nici să nu vă gândiţi la luptă, copiii mei, le-a zis negustorul, singurul care ştia creatura monstruoasă. Puterea acelei bestii este atât de mare, că nici nouăzeci şi nouă ca voi nu pot spera să o învingă. Mă bucur ce spui tu, Frumoaso! Mă bucură bunătatea ta faţă de mine şi faţă de surorile tale, dar nu vreau să te trimit la moarte. Sunt bătrân, mai am puţin de trăit, dacă voi muri nu regret decât faptul că nu voi putea să mai fiu alături de voi şi să vă spijin la nevoie.

-Orice ai vrea, tată, la palat nu vei merge singur ci doar cu mine! Nimic nu mă va împiedica să merg cu tine. Deşi sunt tânără, nu ţin prea mult la viaţa mea. Mai bine să mor omorâtă de monstru decât să te pierd şi să mor încet, de supărare.

Nici tatăl, nici fraţii, nici surorile, care nu vroiau să se pună rău cu tatăl sau cu fraţii lor, nu au reuşit să o convingă să renunţe. Orice au spus a fost în zadar, n-au făcut-o să se răzgândească, Frumoasa ţinea cu tot dinadinsul să meargă la palat, şi să salveze viaţa tatălui. Spusele surorilor nu puteau ascunde bucuria plecării ei, cea care le stârnise ciuda prin purtarea ei, dar şi datorită consideraţiei pe care i-o arătau, mai mult, de atunci, tatăl şi fraţii.

În scurt timp, fiica cea mică, Frumoasa a plecat spre palatul în care vieţuia creatura. Ajunsă la poarta palatului a fost întâmpinată de Bestia care i-a spus că ştia că va veni ea şi nu tatăl şi chiar i-a spus câteva din cele ce le discutase cu ea cu surorile, fraţii şi tatăl ei. Ba, chiar mai i-a spus că l-a lăsat pe tatăl ei să plece, deşi îi ştia gândurile.

Văzând cât este de frumoasă, câtă înţelepciune şi câtă bunătate are, gândul de a omorî îl părăsise cu totul şi, îndrăgostindu-se de ea, a cerut-o în căsătorie. Dar ea a refuzat. L-a refuzat şi credea că o va omorî, dar el, nu s-a mâniat. De-a lungul zilelor s-au împrietenit, Bestia dovedindu-se a a fi o faptură plină de bunătate, chiar dacă arăta hidos. Când i-a cerut voie să se întoarcă acasă pentru câteva zile, nu i-a pus nici o condiţie nu a oprit-o cu nimic. Frumoasa a plecat dar a rămas mai mult decât a promis.

Singură fiind, Frumoasa a început să-şi reproşeze mâhnirea pe care i-a provocat-o Bestiei prin refuzul ei. Îşi dădea seama că începuse să-l iubească. A început să se plictisească fără creatura care arăta hidos dar era un suflet mai bun decât al ei. Şi o visa noapte de noapte. In a noua noapte, a visat că era în grădina palatului şi că a văzut-o pe Bestie întinsă pe iarbă, gata să moară şi reproşându-i întârzierea. Frumoasa s-a trezit plângând.

-Cât pot fi de rea faţă de Bestia care are atâta dragoste pentru mine. Ce vină are că este atât de urâtă? Are un suflet atât de bun şi asta înseamnă mai mult ca orice. De ce nu m-am căsătorit cu Bestia? Voi fi mai fericită cu Bestia decât sunt surorile mele cu soţii lor. Nu frumuseţea aduce fericirea, ci bunătatea, iar Bestia este plină de bunătate. Dacă o voi face nefericită, nu-mi voi ierta toată viaţa nerecunoştinţa mea.

Fata şi-a adus aminte că, la plecare, Bestia i-a dăruit un inel care avea puterea magică de a o duce la palat oricând şi-ar fi dorit. Şi l-a scos de pe deget şi l-a pus pe masă, aşa cum îi spusese Bestia. L-a pus pe masă şi a adormit. Când s-a trezit a văzut, cu bucurie, că se afla deja în palatul Bestiei. S-a îmbrăcat în cea mai frumoasă rochie, cea în care şi Bestiei îi plăcea să o vadă şi a aşteptat cu nerăbdare să se facă seara.

Bătuse ora nouă, seara, dar Bestia nu s-a arătat. Frumoasa s-a temut că Bestia murise. A alergat prin tot palatul strigând disperată. L-a căutat peste tot şi, într-un târziu, amintindu-şi de vis, a alergat în grădina dinspre râu şi a gasit Bestia acolo, fără cunoştinta şi a crezut ca a murit. S-a aruncat asupra trupului, simţind că inima Bestiei mai bătea încă. Cu greu a reuşit să o facă să-şi deschidă ochii. Deschizând ochii i-a şoptit:

-Ţi-ai uitat promisiunea! Credeam că nu te mai întorci. Durerea de a te fi pierdut m-a făcut să-mi doresc moartea. Sunt fericit că te mai pot vedea o dată.

-Nu, nu vei muri, i-a zis Frumoasa. Vei trăi pentru a-mi fi soţ. Îţi ofer mâna şi inima mea. Credeam că-ţi sunt doar prietenă, dar durerea pe care-o simt mă face să înţeleg că n-aş putea trăi fără tine.

Abia a rostit Frumoasa aceste cuvinte, că a văzut palatul strălucind de lumină. Muzica şi torţele vesteau o mare bucurie. În următoarea clipă s-a întoars către Bestia şi mare i-a fost mirarea când a văzut că Bestia a dispărut şi în locul ei a apărut un prinţ frumos şi luminos ca Soarele. Prinţul i-a mulţumit Frumoasei că a rupt blestemul pe care-l aruncase asupra lui o Vrăjitoare rea.

Deşi nu şi-a putut crede ochilor văzându-l pe prinţ, fata nu s-a putut opri să întrebe unde a dispărut Bestia.

-Bestia e chiar în faţa ta, a zis prinţul. O vrăjitoare rea m-a pedepsit pentru vina de-a alunga o cerşetoare ce-mi ceruse adăpost. Greu blestem a aruncat asupra mea. M-a făcut o bestie înfricoşătoare, mi-a dat cinci trandafiri, fiecare fiind un an din viaţa mea. Daca n-as fi învăţat să fiu bun şi să mă fac iubit, trandafirii s-ar fi uscat, iar eu aş fi rămas toată viaţa un monstru. Am deschis larg porţile castelului, am oferit adăpost tuturor, dar eu m-am retras în turnul castelului de unde n-am mai ieşit până la venirea tatălui tău. Numai tu ai fost fermecată de bunătatea mea, numai tu m-ai iubit! Pentru toate astea, te rog, fii aleasa mea!

Frumoasa a rămas uimită de spusele prinţului. Au mers împreună la palat unde, spre marea bucurie a fetei, îi aştepta întreaga ei familie.

-Frumoaso, spuse o zână bună, apărută în prag, vino să-ţi primeşti răsplata. Ai ales virtutea în locul frumuseţii, acum meriţi să ai şi frumuseţea şi bunătatea. Vei deveni regină şi nădăjduiesc ca tronul să nu-ţi distrugă virtuţile.

-Cât despre voi, zise Zâna surorilor, cunosc răutatea sufletului vostru. Pentru asta sunteţi pedepsite. De aici înainte veţi fi două stane de piatră, dar veţi avea mintea întreagă. Veţi sta la porţile palatului pedepsite să priviţi la fericirea Frumoasei. Nu veţi putea scăpa de pedeapsă decât atunci când vă veţi recunoaşte greşelile, dar mi-e teamă că veţi rămâne statui pentru totdeauna. Ne îndreptăm când suntem îngâmfaţi, mânioşi, leneşi sau lacomi, dar e o minune să se îndrepte sufletele rele, invidioase şi mincinoase.

În clipa următoare, rotind în aer bagheta ei magică, Zâna i-a dus în regatul prinţului, spre nespusa bucurie a supuşilor. Frumoasa şi alesul ei au trăit şi trăiesc fericiţi de ani nenumăraţi şi nimic nu le-a întunecat vreodată seninul vieţii.