Vorbe grele şi foarte grele, fapte tot mai absurde ascund trăiri dintre cele mai grele, oameni care se urâţesc sub securea amintirilor şi iubirii fluturate ca stindard de împrumut, se simt, se aud, ori se văd, tot mai des.
S-au ajuns rânduielile dosnice să-şi facă legea împotriva firii şi să se rânduiască desfrâul fricii ca îndemn spre moarte, ca îndemn spre bucuria pedepsirii celor nevinovaţi. S-au ajuns păcatele cele mari, cele mai mari, să fie repere de condiţioanare a vieţii şi a vieţilor altora, omorâte în trăiri şi subţiate de reala consistenţă.
S-a ajuns să se sinucidă oamenii prin nesocotinţă şi nesăbuinţă, prin efectul faptelor, şi lumea se miră de toate câte îi strivesc pe unii, sau pe ei înşişi, aproape pe nesimţite, aproape din nimic. E mare frica şi e mare destrăbălare în mintea oamenilor, care una spun şi alta fac, una vorbesc şi alta gândesc. Şi tot mai mulţi apar ca mari cunoscători ai adevărului pentru alţii şi se fac apărătorii drepturilor de a fi sclavi celor ce ei cred că le cunosc adevărurile. Şi când micimea unor suflete tremură în faţa lor, îşi pun coroane de stăpânitori.
Azi, ştiu unii, că le este bine, în forma şi în sensul în care binele îl definesc de la o clipă la alta. Binelui lor nu stă împotrivă, s-ar crede, nimeni şi nimic, chiar de-şi spun că Cerurilor li se închină şi potrivesc vorbele în aşa fel încât să-şi ştie cunoscută bunătatea, şi credinţa, şi firea blajină, de către toţi şi cu mare convingere, chiar dacă în spate, nevăzuţi şi neauziţi, răstignesc chiar şi sufletul propriilor copii.
Prea târziu! îşi spun cei care privesc pe oameni în ochi şi au curajul de a-şi ridica privirile oricând, vorbind de ceea ce mai au ei de făcut pentru ei. Mai e destul timp! îşi spun cei care ţin pe mânecă şişul cel de suflet tăietor şi sub haină parâma legătoare a vieţii. Dar ei sunt cei care nu-şi găsesc odihna în a mai găsi un loc sau un om pe care să-l vadă îngenunchiat de dragul de a şti pe cineva îngenuncheat, doar de dragul de a şti că pumnul a lovit şi durerea a închis orice vorbire despre adevăr.
Beţia apelor reci a urcat deasupra tuturor bucurilor fireşti şi omeneşti. Suflete îmbălsămate, de multe ori sălăşluind alături minţilor îmbălsăte, fac legea pumnului în gură şi a minciunii aduse la rangul de ţel şi sens de vieţuire, se amestecă în nemăsurată măsură în trebuinţele trăirii vieţii celor ce nu se arată în adunături ucigaşe ori înrubediri pentru călăuzirea pe căile pierzaniei.
Pământul nu se mai poate lăsa strivit de greutatea atâtor fapte. Apele nu-şi mai vor sufletul mânjit de deocheatele descântece ce trebuie să le ducă zi de zi spre trupuri terciuite. Tot mai greu se poate simţi dimineaţa prospeţimea de atâtea mirosuri ce nu mai prididesc să lase fără viaţă ierburile, păsările, animalele, oamenii...
Prea multului rău i se mai împotrivieşte doar ruga înspre Ceruri şi rugămintea de arătare a vinovaţilor prin trăirea de către ei a răului pe care-l fac. Se ţipă prin blesteme, de către vinovaţi, că rugămintea celorlalţi ar fi blestem, ei fiind doar nevinovaţii necunoscători a ceea ce cunosc aşa cum îşi cunosc buzunarele peticite de arătarea celor ce le place să le fi umplute.
Cale dreaptă s-a pornit. Nici pământul, nici apa, nici toate vânturile ori furtunile n-au nici cum, n-au nici când să mai poată să facă să se îndrepte ceva. Oamenii, din propria dorinţă, din propria voinţă, nimic nu vor a se schimba. Şi de-ar fi dorinţă de schimbare, schimbarea ar fi tocmai de împotrivire către acei ce nu-şi lasă cuvintele în gând, către acei ce văd mai mult decât se vrea punct de vedere. Şi nici calea adevărului n-o mai pot oamenii găsi.
Doar focul şi-a rămas credincios sieşi, neputând fi domolit de cumva e pornit. Şi va veni din Ceruri, de acolo de unde se vede tot ceea ce se crede că nu se vede, acolo unde se aude tot ceea ce se crede că nu se aude, acolo unde se ştie tot ceea ce trece prin gânduri şi se crede aici că nu se ştie. De acolo vor veni ploi de foc ce vor lovi acolo unde semnele, ce acum s-ar vrea de cei nevinovaţi, se vor pune arzând tot, arzând spre a curăţi răul, fără a ocoli ceva. Şi oameni arşi vor fi văzuţi, şi oameni ce se vor pierde în flăcările ce nu le vor stinge nici o apă, căci şi apele vor fi arse de focul ce nu va fi doar flacără.
În curând focuri vor ploua peste trăitorii Pământului. Şi se va mişca Pământul să îngroape cenuşa iar apele o vor spăla. Cei azi fluturători de steag se vor prăbuşi sub greutatea bulgărilor de foc, pe margini de drumuri sau sub acoperişuri de case până atunci pline de întuneric şi singurătăţi. Atunci, abia atunci, cei care vor rămâne neatinşi vor începe să facă o altă lume, cea care va putea să se perpetueze pentru totdeauna...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu