sâmbătă, 19 mai 2012

Acolo sus mergem, în doi

Acolo sus, unde cerul este Cer, unde se privesc stelele în ochi, ferindu-şi ochii de privirile oamenilor, privindu-se fără oprelişte şi fără teama altor priviri, acolo sus unde oamenii nu mai găsesc cum să ajungă pentru că sunt prea doritori de lumeştile bogăţii şi plăceri, se mai poate merge, înainte de suflarea din urmă, se mai poate merge pentru a şti că are în trăirile lui cheia fericirii.
Acolo sus, nu e nici ceaţă şi nici ploi, acolo nu poate să se simtă nici arşita şi nici gerul, pentru că e locul în care fericirea nu mai trebuie căutată, ea există peste tot. Nu poate fi nici mai mică, nici mai mare, ea este atât căt trebuie să fie oricui o ştie găsi: deplină.
Acolo sus, unde ar trebui să ştie oamenii că pot ajunge, puţini mai ajung. Pentru că, nedorindu-şi o lume în care să nu mai existe frică şi neîmplinire, cei care ştiau că oamenii pot ajunge, le-au spus jumătate din poveste, cea cu partea în care toate ies pe dos. Şi au făcut din om un încercător de căi străine, omul nereuşind să înţeleagă de ce povestea nu este totdeauna aşa cum i s-a spus că este. Căutând prin simţire şi cealaltă jumătate, au ajuns pradă tocmai celei spuse.
Omului i-ar fi dat să ajungă mai uşor, mai repede, de multe, multe ori, dacă rânduielile ce ce drepte n-ar fi fost stricate de unii, chiar învăţaţi dar doritori de înrobire a altora, sau de cei care, luând ei calea căutărilor, i-au dus sau i-au adus şi pe alţii spre a le fi alături, spunându-le că în căutare, deşi ei găsiseră doar acea cale pe care era povestit că se ajunge. Înspre cealaltă nicucum n-au mai putea ajunge, nici ei şi nici ceilalţi. Învăţaţi că totul e posibil în singurătate, acolo sus nu se ajunge să să stea clipa de înfericire.
Musteşte de plăceri lumeşti omul de azi şi plin de idei iluminate uită să-şi dorească şi să-şi lumineze drumul. Fuge şi tot fuge căutând să ştie că are sau că a avut, că a fost ascultat şi de cel ce nu a vrut să asculte, că i-a fost dedesubt cel care avea locul deasupra. Asta-i legea ce i-a fost făcută omului pentru zilele de-acum, cele din urmă, tocmai ca să cadă sub gândul fricii şi să înfricoşeze pe alţii. Căci a şti ce-i acolo sus, celor ce vor şi pot acolo să ajungă, prin legi ale falsei firi, li se pun în cale toate piedicile, unii mai zeloşi, din propriul suflet fac o piedică, vânzându-se decăderii pe totdeauna.
Acolo sus, ajungem mai totdeauna întâmplător. Întâmplare este coincidenţa prin care adevărul se lasă ascuns spre a fi înţeles, la fel cum Dumnezeu preferă să rămână anonim. Ajuns acolo, i se dă şansa de a alege spre mai departe sau spre niciodată. De-i este înţelegere va fi să trăiască în sensul în care îi este firesc să trăiască. De nu înţelege va căuta pe căi întunecate să mai ajungă, altfel, măcar o singură dată, şansă care o are sau poate nu o mai are. Şi o are mai tot timpul de nu s-a aruncat pe căile spatelui întors. E cam ultima lui şansă de a găsi primul calea. Mai are o ultimă şansă, cea care vine prin altcineva, căci doar aşa mai poate lucra Dumnezeu pentru el.
Cel care o înţelege şi rămâne îmbogăţit de înţelegere, va trăi. Cel care înţelege dar vrea să fie mai bogat, iroseşte şansa. Şi alta nu va mai avea. Va deveni căutător al timpului pierdut.
Celui care, înţelegând, calea şi-o urmează, orâcât şi de oricâte ori i-ar fi luată, mereu şi mereu va primi şansa de a ajunge acolo. Dreptatea are doar unghiuri drepte, cel ce ia va fi cel căruia i se va lua, cel căruia i se ia va fi cel căruia i se redă. Sărac rămâne acel care ia, cel care obligă pe un altul să coboare acolo unde este şi el. Dar doar el este cel care rămâne acolo!
Cel care, acolo sus poate ajunge, aici nicicând nu va mai preaslăvi mândria, frica, infatuarea, minciuna sau necredinţa. Şi nici sieşi sau altora nu va mai greşi. Căci fericirea este aceea care lasă calea iubirii totdeauna deschisă şi închide calea urii cea ucigătoare. Şi de l-ar încerca oricâte, descumpănire va avea, dar tot ceea ce-ar putea face el, omul, va lăsa să se facă de cei care trebuie să facă! Şi acelea se vor face fără să se mai poată ceva îndrepta, căci cei care ştiu tot nu privesc în circumstanţe atenuante şi nici în circumstanţe agravante, cî în real adevăr. Dreptatea omului nu va fi niciodată la fel de măreaţă ca dreptatea Cerului!
Acolo sus mergem, în doi totdeauna, pentru că suntem şi scară şi urcători. Totdeauna în doi şi tocmai de aceea a fost lăsată rânduirea lui doi. Şi-n această rânduială, de n-ar fi pofta îmbogăţirii, doar acolo sus s-ar merge totdeauna. Şi-ntotdeauna aici n-ar mai exista chipuri hâde şi târâtori ce către adâncimi îşi au privirile. Dar prea plin de pofte, tot rânduiala lui doi a lăsat omului puterea de a decide să taie şi să-şi taie scara. Către sus se urcă, mai greu este adevărat, pe scară. În jos se ajunge fără şansă de împotrivire, prin cădere şi decădere. În sus se vrea a se merge, în jos se ajunge totdeauna când nu se vrea merge în sus.
Mulţi au fost cei care s-au crezut acolo ajunşi şi sunt cei care se cred acolo ajunşi. Şi mai mulţi cei care acolo se vor ajunşi. Puţini sunt cei care au ajuns şi au rămas şi care au poarta Cerului deschisă pentru orice, oricând ar fi să trebuiască acolo să ajungă. Puţinii, ei, se vor învrednici să arate şi altora că acolo este loc pentru toţi, că de acolo nimeni nu pleacă înrobit ci doar liber şi doritor de ceea ce-l face să trăiască şi să simtă că trăieşte. Puţini! Prea puţini! Şi prea mulţi cei care jinduiesc după ceea ce au alţii şi îşi atrag blestemul şi pedeapsa Cerurilor când vor să îi fure pe cei puţini! Şi scăpare nu au!
Acolo sus mergem, în doi, nicicum, nicicând singuri. E marea taină a rânduielii lui doi, cel care poate duce adevărul vieţii înspre totdeauna, şi care omului i-a fost dată înspre înălţare şi înspre îndumnezeire. Cel care renunţă, în oricare mod, renunţă la el însuşi. Iar cei care împing spre renunţare, pe sine se împing!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: