Unora li se pare o poveste, alţii aşteaptă parcă un deznodământ. Sunt unii cărora nu înţeleg ce semnificaţie are înălţarea, confundând-o cu înălţimea. Lor pare-se că nu li se poate întâmpla căderea, căci stau cu tălpile goale prin colbul drumului pe care se întreabă de ce nu-i ajung spre sfârşit aşa cum şi-au tot promis să fie.
Multe pot fi căile pe care mi le-aş putea găsi spre a le merge, de mi-aş lăsa gândurile la nivelul tălpilor şi sufletul pradă clipei. Oriunde aş vrea aş putea privi şi aş găsi acea scânteiere luminoasă pe care s-o numesc stea şi să mă las ars de scânteile ce lasă urme ce, orbit, le-aş putea da nume de raze. Şi mi-aş putea odihni urcările multe ce le fac spre a nu-mi strivi paşii de prea multele împiedicări de care încă mai am parte.
Şi cum să-mi văd astfel paşii pe care i-am făcut? Privind peste umăr? Dar cum n-am învăţat, asemenea lupilor să-mi întorc doar capul şi mă întorc de-a dreptul cu totul, paşii m-ar şi purta spre înapoi şi aş ajunge să privesc iarăşi spre alte scânteieri. Şi la capătul drumului, acasă, n-aş mai ajunge niciodată.
Motiv mai bun n-am şi n-am avut să îmi agăţ privirile de orizont, renunţând să privesc spre vârfurile munţilor, când norii îi ascund. Pe lângă nori am văzut stelele şi aşa am învăţat că urcând acolo, pot să nu mă uit în urmă. De-acolo pot să văd şi ceea ce a fost şi ceea ce va fi. De acolo ieri şi mâine sunt atât de apropiate că se confundă cu azi.
Când am ajuns să urc acolo, am putut privi razele stelelor fără să mă tem că mi-ar putea lua foc sau îngheţa privirile. Am urcat singur şi n-am dat nimănui socoteală că dintre toate strălucirile mi-am lăsat şoapta să plece înspre cea care am văzut-o într-o margine de cer. Nici nu m-am îndoit vreodată de ceea ce i-am şoptit, căci eram doar eu, Cerul, şi norii ce-mi învăluiau picioarele să nu se lase îngheţaţi de goliciunea vârfului de munte.
Acolo, deasupra de norii care pot acoperi lumina, am învăţat să ştiu că privirea spre ceea ce este scânteietor trebuie să fie doar pentru a găsi motivul de a o muta spre ceea ce străluceşte, oricât de mică i-ar fi strălucirea. Doar de acolo privind, am învăţat şi acum cunosc scântierea celor ce păşesc pe Pământ şi strălucirea a ceea ce stă şi poate să stea oricând, oricât, pe cer şi să fie totdeauna văzut, când norii sunt daţi la o parte. Ploaia stinge scânteierile dar lasă strălucirea să fie văzută. Acel ce le dă poruncă norilor să se topească în ploi, o face şi pentru a-i lăsa, pe cei care caută spre nori, să vadă măreţia plină de Lumină a Cerului. Însă doar cei care pot urca deasupra, acolo unde doar Lumină este, pot cunoaşte măreţia Cerurilor.
Acolo, deasupra, am putut să văd steaua care nu scânteia şi acolo mi-am găsit puterea să îi şoptesc ceea ce trebuia să ştie: am întins mâna pentru ca să ştie că sunt venit ca să nu se mai ascundă în margine de Cer. Şi mi-am întins mâna ca să o aduc mai aproape şi să poată, din mâna mea să urce în înaltul Cerurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu