luni, 7 mai 2012

Libertate fără şei

Pune pasul! Fereastra pe care am dechis-o, atunci când mi-ai spus că totul se opreşte la fereastră, te-a lăsat să vezi ce mare este orizontul. Pe când priveai înspre ea şi nu vedeai altfel ziua decât în amiaza-mare mi-ai spus că noaptea este prea mare şi nu mai vrei atâta întuneric. Şi-ai văzut că o fereastră deschisă este destul să vezi că nu e ziua chiar aşa de mică şi că tocmai partea aceea de zi pe care fereastra murdară zi-o fură este ceea ce îţi lipseşte, acel timp ce era furat zilei ţie îţi este de trebuinţă.
Şi-am stat acolo, cu mâna întinsă, ca să ţin fereastra deschisă. Şi trăiai la lumina zilei ce aproape toată pătrundea prin singura fereastră deschisă. De-acolo eu vedeam tot ce îţi bătea la uşă, vedeam luminile şi umbrele. Şi le vedeai şi tu de fiecare dată când veneai lângă mine şi priveam împreună spre câmpurile pe care se zburda. Priveam mai ales spre caii fără şei care zburau peste câmpuri.
Eram însă amândoi închişi acolo unde tu de mult stăteai închisă. Venisem la tine, acolo unde m-ai chemat, căci şi eu eram cu dorul libertăţii ce o vedeam trăită de acei care zburau.
Şi a stat fereastra deschisă atât timp cât am ţinut-o eu deschisă. Când a trebuit să plec, pentru că mai erau şi altele de făccut, n-ai reuşit să te ţii de promisiunea că o vei ţine aşa, şi vei fi atentă când se vor porni vânturile ce o vor închisă.
Şi au reuşit să o închidă. Şi iarăşi s-a făcut zi de iarnă, şi iarăşi îţi era frig şi stăteai mai mult în casa cu ferestre murdare şi nici măcar nu vedeai cât de alt e câmpul împrejur.
M-am luptat cu nămeţii care ţi s-au pus de viscol la uşa casei şi am dechis-o greu, cât să întru. Am deschis din nou fereastra şi ai văzut ceea ce eu văzusem afară. Ai văzut şi nămeţii care trebuse să-i înving, ai văzut că cineva, cu noi înăuntru, punea la uşă nămeţi şi chiar şi la fereastră. Reuşeam să ţinem fereastra deschisă, dar de fiecare dată când mai plecam trebuia să curăţ drumul şi mai ales să intru, cu greu, ca să ajung la tine şi să deschid fereastra.
Când crezusem că s-au topit nămeţii, am avut de plecat. La întoarcere am găsit drumul plin de noroi şi maldăre de noroi puse la uşă, puse la fereastră. Iar tu erai înăuntru şi nu mai vedeai lumina zilei. Mă întrebam de te-au adormit şi de îţi dai seama că nu e noaptea atât de mare, că s-a făcut primăvară şi că nu-au venit apele care te-au închis ci doar că unii s-au apucat să pună gunoiul prin împrejurimile casei tale. Te-am strigat şi mi-ai răspuns prin vis... Erai acolo dar ştiam că te-ai pus să dormi crezând că încă n-au venit zorii.
Priveam caii fără şei care alergau pe câmpurile pline de verdele crud. Însă n-aveam timp să privesc la ei prea mult. Deja mă apucasem să îmi fac drum spre uşa casei, mutând maldărele de gunoi.
Mai sunt câteva zile de muncă şi voi deschide uşa. Te tot strig spre a şti că eu vorbesc cu spreranţa ta care nu mai vrea decât să ajungă pe câmpul cailor fără şei. E acum cald afară. Şi-am să spar fereastra, şi-am să las casa fără uşi. Să intre Lumina peste tot. Iar când va fi să plec, te voi lua cu mine, să trecem printre caii fără şei şi să învăţăm de la ei zborul! E ceea ce vreau să fiu, e ceea ce vrei să fii. Şi vom fi peste tot, împreună, alături, pentru a-i învăţa şi pe alţii cum este să fie viaţa fără şeile pe care să stea oricine vrea şi chiar să le murdărească. Toţi cei care îşi vor dori, vor învăţa că zborul alături, fără şei, e mai înalt!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: