miercuri, 16 mai 2012

Temându-se, un înger...

Sub ferestre, în întunericul nopţii, de-ar fulgera din senin, dincolo de miezul nopţii, un chip senin, remodelat din suflare divină, ar fi văzut, stând în aşteptare, întrebător despre adevărul ce-l caută, ce şi-l doreşte ştiut, dincolo de prezentul existenţei. Cu rost de întrebări în spuse, cu rost de înţelegeri în priviri, cu rost de definire în gândiri, tremuru-i de noapte ce are forme de prinderi de mână ziua, s-ar vrea şi trebuie înţeles în motivele care au dus ca locul jocului să fie cedat aşteptării zilelor în care umbrele să stea departe de patul somnului lumesc iar ceea ce aude să aibă şi alte forme în care trecutul, de pe oriunde ar veni, să se estompeze în ideile noi ale prezentului.
Ceea ce nu ştie omul, el ştie. Ceea ce nu i se spune omului el află. Omul ştie că minciuna este adevăr, el ştie că adevărul omului este minciuna care-l otrăveşte. Iar dacă omului i se poate ascunde fapta, el are tolba plină de cele ce omului i s-au ascuns. Omul se împotriveşte, el doar vrea să înţeleagă. Şi întrebările ce omul le pune câteodată nu sunt ale omului ci ale lui, glăsuind prin om.
Şi tremură îngerul de teama dimineţii în care iar trebuie să fie una cu omul şi să se facă răspunzător de ceea ce e îndemnat omul să facă. Şi să fie din nou una cu omul trăitor printre oamenii care nu-i înţeleg îngereasca trăire. Ori, să fie din nou una cu omul trăitor printre oamenii care îl ştiu că este aproape de ei dar fac tot la fel cum fac cu toţi ceilalţi oameni, lovindu-i ochii cu fel de fel de nimicuri ce-l fac pe el să plângă iar pe om să se îndemne a se depărta de el. Dar cel mai greu îi e să fie una cu omul trăitor printre oameni care orice li s-ar da, orice li s-ar spune, orice ar fi făcut, doar pentru că se cred mai mult decât orice, uitând de Ceruri, îi îndeamnă pe ceilalţi, gând cu gând, să fie de ei ascultători.
De-ar veni acel fulger ce-l poate găsi, după miez de noapte, temător sub fereastra dispre întunericul înstelat şi ar arăta ceea ce ştie un înger, oamenii s-ar opri fulgeraţi şi nu s-ar mai minţi despre singurătatea lor, aici sau acolo. Sau de spusele lor arătătoare ale mândriei acoperindu-şi goliciuni ce cred că nicicând, nimeni, nu le poate alătura lor. Ori, chiar ceea ce cred ei că e mai rău, faptele de care cred că pot scăpa prin minciună, ce au aruncat cu pietre în îngerii ce aveau puterea să-i tragă de mânecă.
De-ar veni fulgerul... De-ar vorbi îngerul pe care l-au legat unii să nu vorbească şi omul în care trebuie să stea zi de zi n-ar trebui să fie tras cu lanţurile neputinţei şi ţinut, cât e ziua de mare, prins de pragul casei, nu s-ar mai învrednici nevrednicii să-şi arate durerea şi mâhnirea cu lacrimi mânjite cu prefăcătorie şi durerea neştiinţei vieţii drepte şi neînjugate. De-ar vorbi îngerul şi fulgerul ar lovi, josniciei i-ar fi dat chipul hâd al prigonitorilor de oameni şi al celui ce aruncă propria-i mărginire în dreptul numelui celor care n-au decât să se mire de tot ceea ce pot auzi.
Temându-se trăieşte acum omul, căci îngerul îi şopteşte că el e temător, ştiindu-l aproape de cei care îi vor frânt drumul. Ar vrea omul să ştie şi îngerul să vorbească şi să oprească pe cei ce înspre el aruncă tot gunoiul, dacă mai vor să-şi trăiască timpurile în gunoi. Doar oamenii, căutând după legile lor înţelesurile, omului îi fac un gând de zbor, uitând că totuşi îngerul stă temându-se că omul, de-ar ajunge să creadă, el va trebui să stea în sclavie până ce se va putea ridica o cortină. Cortina plăţii pe care omul, o plăteşte doar pentru că există acolo unde ceilalţi nu vor să înţeleagă de ce ei sunt la rândul lor acolo. Şi tocmai pentru că ştie asta, stă sub ferestre, temându-se, un înger...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: