marți, 8 mai 2012

Otrava nevăzută

Atâţia morţi se trec pe lângă noi, că cimitirele au dat peste margini, şi caută soluţii pentru valul nimicitor al vieţilor ce e gata să vină, clipă de clipă. Dar toţi atâţia morţi se văd pe drumurile unei zile. Sunt aceia care în curând vor umple catastifele necunoscutelor cauze. Şi se vor tot umple până când cineva se va gândi să dea de ştire oamenilor că printre ei se află cei care împart, în stânga şi în dreapta, prin vorbe ticluite, prin laude ce dezgroapă nimicurile din suflete, încet-făcătoarea de moarte, otravă. Şi, zi de zi, rând pe rând, cei mergători în pas sacadat pe drumurile vieţii, nu-şi mai ştiu nici rostul, nici menirea, nici motivele care pot să le fie ţel, căci ţelul este primul care s-a otrăvit, auzind şoapta vorbelor mult ridicătoare în slăvi deşarte.
Se tot munceşte, prin unghere şi cotloane ale minţii, pentru a se şti că ceea ce trece în minţile oamenilor este otrava cea mai eficientă şi poate şi oricând gata să schimbe adevărul în minciună şi dorinţa în împotrivire, ori împotrivirea într-o mare dorinţă. Se tot caută alte şi alte privilegiate năravuri şi slăbiciuni, din multele pe care oamenii pot să şi le facă, spre a fi date ca răsplată celor ce, aproape neştiutori, sau crezători în ceea ce era lăsat să se vadă, s-au lăsat cu voia lor otrăviţi.
Când am auzit prima dată zumzetul muncii fără stăvilare şi fără timp de odihnă, nici nu ştiam ce să cred, de mă înşela sau nu ascultarea şi înţelegerea. Şi-mi ascuţisem bine săgeţile privirii să pot pătrunde în labirintele face morţii încete şi nevăzute. Ascultam să înţeleg, priveam să văd ceea ce nu ştiam şi chiar atunci urechea ce o aveam îndreptată spre gânduri mi-a fost lovită cu o putere ce m-a făcut să mă prăbuşesc într-o adormire fără închipuire. Apoi, când m-am dumirit şi am vrut să fac primii paşi, le-am simţit şovăirea înspre oriunde. Atunci am înţeles că fusese groază mare printre unii dintre ei, că poate le auzeam urzelile şi loviseră necruţător. În lovitură se pusese destulă otravă cât să nu mai văd şi să nu mai aud, niciodată, nimic.
Dar cum n-au avut norocul de a mă prinde în jocul lor, otrava mi-a fost, încet, încet, întăritor şi probă în a recunoaşte adevărul dintr-un noian de vorbe, de a nu mă lăsa înşelat de schimbarea la fapte şi la porniri a celor ce au fost prinşi în mreaja acestor limbi de foc ce prefac în cenuşe până şi miezul sufletului. Şi de-atunci aud toată trebăluiala şi toată sminţenia celor certaţi cu adevărul şi împopoţonaţi cu mândria facerii de bine, în contra celor ce sunt îndopaţi cu scorneală de minţi întunecate, căutători ai binelui mult trâmbiţat.
Acum, aproape de mine aud cum mojarele ard gânduri, le prefac în cenuşa ce se amestecă şi omoară sufletul apei ce stropeşte mâncăruri sau paturile în care somnul se preface în dormire prelungă, ori chiar pe faţa pragurilor uşii ce se calcă totdeauna cu primul pas al drumurilor fiecărei zile şi ultimul pas al sfârşitului de zi. Şi pasul ia cu el toate poruncile şi toate dorinţele celui care a robotit gândul ore în şir, cu ură şi îndemn spre rău, şi le face să fie fapte şi vorbe şi gânduri ale celor care păşesc. Şi se fac împotriva a ceea ce au fost, împotriva a ceea ce au gândit, împotriva a ceea ce ştiau. E totul plin de neguri şi se arată semnul morţii, căci deja mort este omul şi i-a rămas făptura făcătoare a celor ce se doresc şi îndeplinitoare a poruncilor.
Atât de aprope că le simt suflarea şoaptelor în ceafă. Şi mă duc tot mai aproape, deşi mirosirea răului mă face să-mi ţin respiraţia, că nu mă pot înşela în privinţa motivelor şi a numelor celor ce vor să le pună beţe-n roate şi ţepi în ochi, fie ei mai trecuţi prin ani sau doar la început de viaţă şi de destin pământesc. Şi mă duc atât de aproape pentru că trebuie să ştiu când să privesc spusa celui ce-l ştiu atins ca vorbă şi dorinţă ce îi este dată cu împrumut dar pe care o plăteşte cu dobânzi ce nu îşi ţin nici ele lor socoteală. Şi mă duc pentru a opri, cu orice preţ, un rău care poate face totul de neîntors.
Învăţând să aflu cine pune otrava în minţile oamenilor ca să îi facă morţi mergători, am învăţat să despic apele şi să scotocesc dedesubturi, pentru a scoate la lumină minunile îngropate de otrăvitori. Şi-am învăţat să am puterea, nemaivăzută şi nemaiîntâlnită, de a sta în calea celor care pot fi puşi să omoare pentru ca ei să poată să mistuie gândurile bune în focurile adâncurilor spre a le întoarce amestecate cu toate urzelile, cele aducătoare de nenorociri pentru mulţi. Să tai firul pierderii, al sărăciei, al bolilor, al crimei, al înrădăcinării desfrâului, al vinderii de sine în fapt sau în trăire, al vinderii de trup, al vorbei fără adevăr. Şi le stau în cale cu puterea adevărului şi a puterii de a mă recunoaşte ceea ce sunt, nu ceea ce mi-aş închipui că sunt, pentru a-i face să fie ceea ce sunt şi nu ceea ce vor alţii să fie făcuţi, spre a le reda ceea ce e al lor, căci de la mine nu le pot da ceva ce nu e al lor şi nu le este de alt folos decât de a-i mai otrăvi odată. Ştiind gustul otrăvii, o pot lua eu de la ei, cu toate vorbele şi privirile de foc negru asupră-mi, fiindcă pot să o prefac în praful care nu mai are cum şi cui să mai facă, vreodată, rău.
Mai pe aproape, mai pe departe, văd dricuri care merg pe propriile picioare ale celor din ele. Le mai opresc din când în când, atunci când duc copii şi duc femei fără de vină. Dar aproape, foarte aproape de mine, atât de aproape că m-a atins pe degete, simt otrava care vrea să ucidă în numele unei iluzii ce şi-a adormit de mult putinţa de a mai fi altceva decât un rău ce se pune în spate altora. Şi mi-e acum luptă de căpătâi pentru a putea să vină vremea când loviturile de acum îmi vor da tăria să nu mai las altora timp de suferinţă ce nu şi-o au meritată ci doar au avut nenorocul de a fi pe un drum prea aproape de unde, crezându-se neştiuţi, ies la drumul mare uneltiri de îmbătare şi decădere. E vremea prea tulbure ca să stau în aşteptarea liniştii, doar făcând ca liniştea să aibă singură sigur făgaş, pot privi cu înţeles mersul real al lumii. Căci de va fi real, va fi cel bun şi de va avea fiecare drumul cel bun, bine va fi oricui, tuturor şi va fi o lume în care n-are cum să mai fie vreme de tulburare şi de deznădejde. Pentru că acum, când mâine este pe cale de a fi azi, are nevoie de a-i pune la locul lor, loc din care să nu mai otrăvească, pe cei doritori şi bucurători de otrăviri. Şi e timpul să ţină lângă ei otrava ce le va fi de folosinţă când toţi vor fi de neotrăvit.

Niciun comentariu:

Flag Counter