Numele celor mai importante virtuţi pe care le deţine doar acela care, fiind cu adevărat Om, îşi pune întrebări dacă nu cumva nu este îndeajuns, sunt pe buzele tuturor celor ce nu le au. Unii vorbesc despre ele, alţii fac referire la ele, însă curajul de a le manifesta le cam lipseşte. S-au dedat prea mult oamenii la curajul de a nu avea curaj şi le este teamă de adevărul de a avea curaj. Şi s-a mai învăţat să se ştie lăudat şi apreciat, minţindu-se că el este cu adevărat ceea ce gândeşte că este, uitând să se întrebe dacă este ceea ce ar trebui să fie, dincolo de vorbe şi cuvinte.
E lumea în schimbare şi schimbarea include pe toţi. În afara schimbării nimeni nu rămâne, cu excepţia celor ce pleacă, ruşinaţi că nu au făcut mai mult decât au făcut şi a celor care pleacă înciudaţi pe faptul că schimbarea a venit împotriva a ceea ce-şi doreau ei. În lumea aceasta se vede clar că mulţi pleacă singuri...
E lumea întoarsă cu josul în sus şi se întreabă de ce nu poate să vadă, în nici o dimineaţă primele raze ale soarelui decât după ce soarele deja priveşte în ochi izvoarele. Şi tot caută explicaţii pe care şi le-ar vrea ca fiindu-i de căpătâi...
Cu teama de a şti adevărul, cineva emite o idee, iar alţii, asemenea lui, se grăbesc să o împrăştie, alăturând eticheta senzaţional. Şi începe propăvăduirea ei, fără a se aduce argumentele ce, spun ei, sunt greoaie şi pe neînţelesul oamenilor fără cunoştinţe speciale. Când tot înţelesul ideii lor se clatină, încep să emită o mie şi una de idei care să o apere pe prima. Şi-şi consumă timpul pentru a le găsi pe acestea.
Alţii, care văd că lumea s-a întors aşa cum s-a întors, văd şi cum se întoarce, prin aceste idei pe care le-a îmbrăţişat, şi, cu spatele înspre răsăritul soarelui, pot să spună că în curând lumea nu o să mai vadă razele soarelui decât înainte de apus. Ei au timp să înţeleagă! Cei preocupaţi cu căutarea ideilor îi arată cu degetul, ba chiar îi blamează că nu au ce face şi stau să judece pe alţii. Le este greu să înţeleagă o banalitate: Ei n-au avut curajul de a spune adevărul şi s-au complăcut a spune o minciună. Pentru a o apăra au inventat alte o mie şi una de minciuni ca să o acopere. Ocupaţi fiind cu aceste căutări pentru a inventa, n-au putut nici măcar să vadă că ei înşişi s-au rotit cu faţa-nspre apus şi aşteaptă să treacă zi după zi, ca să poată să vadă razele soarelui. Ceilalţi, când au văzut că rosturile lumii se pervertesc, au stat împotriva mişcării lumii, care, în vălmăşeală i-a lovit, i-a îmbrîncit, i-a împins înspre mar-inile ei, dar au rămas pironiţi şi drepţi, în picioare şi au putut să vadă, zi de zi, dimineaţa cum răsare soarele şi seara cum apune. Şi, din acea poziţie nu le-a fost greu să vadă încotro va ajunge lumea să privească.
Ce este mai greu, ce este mai uşor? Ce este folositor şi ce nu este folositor omului? Curajul adevărului sau curajul minciunii? Cărămizile adevărate, care au mijlocul plin, puse într-un zid, fac zidul să reziste? Dar dacă se folosesc nişte cărămizi care au doar o coajă , restul fiind gol, fac zidul construit cu ele să reziste? Amândouă pot fi la fel de frumoase, dar când acoperişul plin de greutatea zăpezilor apasă asupra lor, care dintre ele cedează? Şi ce mai rămâne din frumuseţea celui care se prăbuşeşte? Şi cu acoperişul, pe acea parte, a zidului prăbuşit, ce se întâmplă?
Se schimbă lumea şi nu stă să întrebe pe nimeni dacă să se schimbe sau nu. Şi-a găsit schimbarea sprijin în cei care i-au împins oamenii lumii înspre margini şi nu mai vor să dea înapoi, să-i recheme între ei. De la ei, cei din marginile lumii şi-a luat schimbarea reper şi le-a dat lor puterea să stea tot drepţi până vor ajunge să stea la fel ca ei toţi cei care îşi pot aduce aminte vremea când erau, dimineaţa, cu ochii ţintiţi către zorii de zi şi se bucurau când ochii se puteau deschide spre a se scălda în albastrul cerului senin. Şi cu aceeaşi ochi a putut să vadă înaltul crestelor strălucind la amiază sau chiar fulgerele furtunilor fără să se teamă că ar putea să-i orbească.
În această vară, plină de fierbinţeală, cei care abia aşteaptă zorii zilei ca să-şi oblonească ferestrele şi să-şi încuie cu zece lacăte uşile şi porţile, vor fi nevoiţi să iasă din scorburi ca să poată să mai guste o gură de aer, dând piept cu lumina de care, cu forţări, s-au tot ascuns. Şi-i va arde, şi-i va topi, şi vor trebui să îşi arunce toate piedicile pe care le-au pus luminii, să iasă şi ei la lumină, ori să se închidă pe mai departe şi pentru totdeauna, în nemişcare, robiţi întunericului. E vara verilor, vara în care vor reînflori florile şi în care se vor deschide toate cărţile tre-cutului. E vara în care oricine are ultima şansă a redevenirii şi revenirii.
Din timpuri de demult, de dinainte de a şti omul că se poate închina şi nerodirii, îi este dat să ştie înspre unde se poate şti el, întreg, împlinit şi rodnic într-ale vieţii şi-ntr-ale minţii, când toate ce fac a-l întregi, nu se pot rândui înspre a se împotrivi una alteia. Şi va veni focul nevăzut al Cerurilor, în vara aceasta într-un fel, cândva în fel definitiv, spre a mistui absurdele feţe întoarse ale celor pe care gândul le poate întoarce. Şi va veni prin Soare, ori va veni prin Oameni, ori va veni în somnul firav al clipelor cu adieri de vânt, privind înspre fapte, înspre vorbe şi înspre gânduri. Şi cei ce bine-cuvântaţi vor fi cu întâlnirea vremelnică vor fi cei care lumii vor mai putea să dea consistenţă. Şi găsindu-şi calea, se vor deda fericirii adevărului, devenind viaţă, ca să poată să dea viaţă.
Acum s-a întors vremea, pentru ca nerodirea să rămână amintire. Şi tocmai de aceea, închinătorii cu jurământ ai nerodirii, calea uşoară a crimei cu mână curată, îndeamnă spre a nu lăsa să se ardă ceea ce este de ars. Şi încep să pocnească şi să se împotrivească cele ce se ard, dar pentru cei care a început arderea, nici un ger şi nici un întuneric, nici vânt nici apă, nu mai poate să stingă focul. Lucrătorii luminii, din marginile lumii veghează! Ei sunt străjeri ai căii redevenirii, ca nimeni din cei care şi-au ales calea luminii să nu poată să fie oprit să-şi meargă drumul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu