Nu ne vom da seama când se vor răsturna întâmplările şi calea căreia oricine ar vrea să îi dea azi înţeles se va umple de cu totul alte realităţi. Oglinzile plane dau reflexii cu irizaţii la marginea luminoasă şi pe acolo dacă s-ar privi, viitorul ar fi pe deplin înţeles. Şi chiar noi, cei care facem ce facem şi ne uităm în oglindă, vrem să ne contrazicem viitorul. Vrem, dar oare dacă îl contrazicem noi, el chiar vrea să ne facă pe plac?
Unei seri de toamnă ploioasă mi-am lăsat privirea sufletului furată şi m-a cuprins graba de a vrea ca toamna să înceapă înainte de a începe vara. Căci îmi era greu să mă desprind de clipa în care te-am surprins legându-ţi visul de lacrimile cerului ce spălau urmele trecutului ce azi îl trăim. Mă prinsese în visul ce, doar tu şi ea, ştiaţi că e o realitate ce avusese puterea de a se coborî din vis.
Toamna se ploua şiroindu-se pe pământurile însetate de fierbinţeala unei veri care se ţinuse de cuvânt şi topise toate piedicile pe care altădată nimeni n-ar fi putut să creadă că fuseseră puse cu scop şi sens de neînţeles chiar şi pentru cel care se dăduse peste cap să ştie că drumul se învârte în cerc şi face să ameţească orice altă cale ce şi-ar fi făcut curaj să plece prea departe. Vara ce lăsase locul toamnei avusese atât de mult curaj încât nu-şi putea crede sieşi curajul pe care îl avusese când pornise furtunoasă, îndârjită, încrâncenată să nu se mai ştie trecută ca toate celelalte. Şi a trebuit să lupte chiar, să ţină în loc paşii ce se gândeau să o ia, degrabă, înapoi. A trebuit chiar să taie plase şi parâme ce erau puse în calea curentului ce o făcea să-şi ducă menirea spre bun sfârşit.
Era o linişte tomnatică ce se lăsa întreruptă de ropotul pendului ce ţinea timpul pe drumul cel bun, pironindu-l de curgerea picăturilor de ploaie. Pe vârful coroanei copacilor ce îşi aveau frunzele la o palmă de fereastra deschisă, ploaia, în complicitate cu cele câteva frunze ce priviseră, toată vara, şi Cerul şi Pământul, se apucaseră să fie un xilofon ce cânta o melodie pe care îngerii au compus-o pentru tine, şi te rugau să o scrii în cartea ce stătea doar în puterea ta, să o scrii, cartea pe care o vedeam deschisă, cu o pagină încă albă. O carte în care parcă aş fi vrut să ştiu înainte de a ajunge să o citească şi alţii. Şi-l rugam pe cel care-ţi înnobila scrisul, să-mi şoptească şi mie măcar cuvintele de început. Ştiam doar că e cartea pe care, demult, de mai demult, ştiam că doar tu mai puteai să o scrii... Venise timpul să o scrii...
Abia când, prin marginile oglinzii am putut să-mi arunc privirea, am înţeles de ce viitorul ce-l vedeam din trecut se împotrivise dorinţei. Credeam într-un fel altfel decât crezusem şi mă voisem croitor de alte haine, în care aş fi vrut să fiu privit tot eu, ca şi cum aveam dreptul de a mă sluţi doar pentru că m-aş şi îndrăgostit de sluţimea lumii.
Prin ploaie, pe fereastra deschisă, pe deasupra coroanei copacilor, privirile fugeau înspre porţile Cerurilor, căutând să le vadă deschise. Priveam prin privirea ta, care trăia libertatea de a privi spre ceea ce-şi dorea, atunci când îşi dorea, aşa cum îşi dorea. Era toamna în care trăirea era una cu privirea. Iar viaţa, acum se prinsese în dansul trăirii. Acel dans ce-l avea în joaca din copilărie, când îşi dorea să se facă mare şi să devină fapt al fiecărei zile.
De o rază ce am surprins-o, undeva în marginea oglinzii în care te priveai, mi-am prins privirea ca să pot pătrunde mai mult, mai departe, spre a-mi lăsa privirea sufletului furată de seara toamnei în care ploaia era consemn al viitorului ce se împotrivise clipei de altă dorinţă. Doar aşa puteam să ştiu că vom privi înspre acele înălţimi înspre care am surprins privirea-ţi spre fereastră, ştiind că de la fereastră vei privi un întreg viitor. Un viitor pe care doar cărţii i-l lăsai ştiut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu