sâmbătă, 26 mai 2012

Priveşte-ţi masca-mbătrânită

Până acum te-ai privit în oglindă. Ceea ce vedeai ştiai că eşti tu, ştiai că aşa trebuie să arăţi, că aşa trebuie să te arăţi. Dimineţa îţi aruncai în grabă un fard ce îl ştiai şi ştiai că va arăta toată ziua la fel. Aveai încredere în el şi el îşi găsise în tine un mare consumator. Fardul iluziei sociale se potrivea de minune obrazului ce îţi plăcea să îl simţi bine arătând. Şi greu era să se vadă că e un fard, dar şi mai nimeni nu se gândea să se străduiască să penetreze dincolo de vorbele ce se spuneau altele decât îţi rămâneau agăţate de pulberea ce, înspre seară se lăsa piedută drumului spre o nouă noapte.
Când închideai poarta înspre casă în urma ta, te grăbeai să îţi fardezi obrajii cu un fard iluzoriu, purpuriu, al imaginii ce ştiai că se vrea ştiută. Nu mai avea nimic real în ea, nu cuprindea decât frânturi din faptele zilei care abia trecuse. Fusese totul doar împlinire şi bucurie. Tristeţile nu aveau loc pe faldurile cortinei ce o puneai între cele două părţi ale zilei. Purpuriul nu era deloc transparent, din oricare parte ţi-ai mai fi vrut să priveşti chiar tu. Şi tocmai acest purpuriu cu iz de doliu ţi-a fost mereu motiv de fard pentru dimineaţa următoarei zile.
Când aproape să adormi, câteodată, mai reuşeai să nu-ţi pui o cremă de seară care să dea strălucire viselor. Când însă era acel câteodată, somnul îţi era mereu fragmentat de coşmarul căutării spre ceea ce s-ar putea să se vadă. Îţi era teamă ca să nu se vadă rănile pe care ţi le provocasei prin strânsoarea în care închideai orice adevăr şi încorsetai toate dorinţele omeneşti. Nici măcar oglinzii nu te mai arătai firesc şi omenesc. Tresăreai în orice clipă ce ţi se părea că cineva caută să deschidă cutia Pandorei în care te munceai să o ţii închisă.
Ani şi decenii au trecut peste timpurile în care îţi credeai de mare împlinire vremea. Cu acelaşi ritm şi aceeaşi monotonie a fardării după necesităţile momentului, nu mare ţi-a fost mirarea când ceva ciudat, ceva ce nu ştiai să se mai fi întâmplat, te-a lăsat să mi te arăţi fără purpuriul iluzoriu, fără fardul iluziei şi fără crema nopţii. Aşa am reuşit să văd că pe toate acestea le foloseai să înfrumuseţezi nu chipu-ţi plin de răni şi fapte, ci masca pe care ţi-ai lucrat-o cu mâna ta, din anii adolescenţei şi până când ţi-ai mânat paşii pe drumul vieţii, purtând îndemnul de a fi unul fără de întoarcere.
Ţi-am dat jos masca şi ţi-am privit chipul pe când ai adormit de oboseala ce te copleşise întrebându-te de ce ai avut curajul de a mă lăsa să ştiu că te arătasei lumii doar cu o poleială de emblemă împrumutată la ceas de seară şi că dintr-o nemăsurată ambiţie te-ai grăbit să laşi impresia că pasul momentului prezent este cel care este adevărat şi înlocuitor pentru totdeauna al celui trecut. Şi mereu, mereu, striveai scrâşnetul dinţilor în cutele măştii, iar masca începuse să facă riduri prea vizibile. Începuseră mulţi să vadă asta dar tot nu te lăsai să ieşi dintr-un turn de fildeş în care se înfundase până şi aerisirea. Ecoul din turn mereu te făcea să crezi că vocea care îţi răsuna în urechi era chiar melodioasă, chiar şi atunci când spre tine alerga un răcnet zdrobitor.
De atunci, de atâtea ori te-ai încruntat şi te-ai răzvrătit când măştii nu-i făceam pe plac. Pentru că mi-era mai mare dragul să văd că rănile pot să se vindece când îţi lăsai masca la garderobă şi, hai-hui, deszăpezeam drumuri pustiite de ninsori, ori ne pierdeam printre cei mulţi şi necunoscuţi. Şi pentru că-mi era mare mâhnirea când te priveam în jocu-ţi mascat, în faţa celor ce nu mai erau necunoscuţi. Iar de câteva ori am privit şi ruşinarea măştii ce nu se mai putea ascunde pentru că mi se arătase ca ceva ce nu fusese...
Când masca ţi-a fost încolţită de realitate, în grabă mare, de frica momentului în care ridurile ar fi boţit-o de tot şi ar fi rupt-o, ai fugit într-o iluzorie speranţă că vei mai putea să o salvezi. Ai şi decorat-o cu o aritectură de chitch ce nu se mai potriveşte, în nici un fel cu actualitatea. Dar, în somnul care din ce în ce mai greu se prinde de tine, îţi iei, şi de vrei şi de nu vrei, masca în mâini şi o priveşti, fără să poţi să înţelegi de ce fardurile nu mai au aderenţa ce o ştiai. Încă nu te gândeşti că de vină ar putea fi vântul sau furtuna, pentru că masca încă nu te lasă să simţi că ea a semănat vânt şi tu culegi furtuna.
Priveşte-ţi masca-mbătrânită! Priveşte-o cele câteva ore în care mai poate să mai fie altceva decât o amintire. E plină de riduri şi s-a lipit de ea multă mizerie pe care furtuna de acum a făcut să fie relevată şi reliefată. N-ai cum să o mai cureţi, n-ai timp să-ţi mai faci o altă mască! Poţi să te mai arăţi doar cu chipul adevărat şi, pentru a avea acest curaj, trebuie să vii iarăşi lângă mine, să îţi poţi ascunde rănile nevindecate şi faptele neuitate. Sau poţi să alegi să nu ţi se mai vadă niciodată, niciunde, nicicând, chipul. Masca îşi are acum cele din urmă clipe de viaţă!     

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: