sâmbătă, 26 mai 2012

La răscruce de viaţă

Tăcerii te-ai dat cu speranţă că spusele mele, din clipele de primă cunoaştere nu ţi se vor mai potrivi, că vei găsi o cale să îmi arăţi că am greşit eu. Doar că nu ai stat să te întrebi dacă îmi veniseră vorbele dintr-o târguire a dorinţelor sau dacă plutea în jurul tău toată mireasma viitorului, creionat de ansamblul unui trecut păstrat şi el, cu mare grijă, în taina tăcerii. Din acea primă, rânduită de întâmplare, întâlnire, ţi-am regăsit privirea tristă a pasului către viitor şi n-a fost uşor să ştiu că nu s-a putut abţine acea oftată spusă: Pericolul încă nu a trecut!
Pe mine mă ţin în loc chingile dezamăgirii, pe tine te zdruncină rafalele unui uragan care nu mai are mult până la apogeu, pe noi ne despart niştea aripi negre ale minciunii şi ale fricii. Cum îţi doreşti nu poate să mai fie, corabia trăirii tale are pânzele rupte şi malul e departe. Iar hula te face să crezi că merge drept, deşi deriva, dacă nu ţi-ai fi orbit ochii în încercarea de a nega orice atunci când era spus, singură puteai să o vezi. Oricum, acum, aşa cum îţi sunt acum privirile, sextantul nu îţi mai este de folos.
Dacă ţi-ai fi dat şi ultima picătură de lumină, aceea care s-a salvat ascunzându-te de tine, tot la ceasul care ţi se va arăta când îşi va suprapune secundarul, minutarul şi orarul la semn marcat, ajungeai. Nu eu, ci tu l-ai fixat să bată, precum un clopot, în dungă şi apoi în dangăt prelung, prevestitor. Mai ai încă o dorinţă de a ascunde fărâma de ego sub pragul tăcerii şi nici răsăritului şi nici apusului de soare nu i-ai spune nici la ce, nici unde, nici încotro îţi îndrepţi gândul când dinlăuntrul sufletului te trezeşti că se arată, trezit, dorul de ducă, dorul de depărtate. Şi te poartă gândurile, ca şi cum s-ar mai putea agăţa de repere din lumea aceasta, însă nu prea poţi să te împaci cu paşii care nu vor vrea să mai ţină cont de tot ce acum îţi spui că va fi.
Prin răscrucile vieţii am trecut nu doar odată, în vremurile ce le trăim. Prin răscruci şi eu, şi tu, am trecut... Dar acum mie mi-a fost dat să le învăţ semnele care nu pot să lase paşii rătăcirii, înainte de a ajunge în ele. Să ţi le arăt nu pot, să le vezi acum nu vrei...
Te-am privit din spate păşind pragul bisericii din străbuni şi, prin poarta timpului deschisă de unduirea ta şovăitoare, ţi-am văzut singurătatea primei zile de rătăcire şi prima seară în care se vedeau nu doar urmele lacrimilor ci şi semnele care se văd pe orice corabie eşuată pe stâncile ce n-au putut apele să le spargă, pentru a nu mai sta împotrivitoare drumurilor celor ce nu se puteau opri să contemple dezastre. Şi ţi-am văzut privirile ce căutau înstelarea primei dimineţi a vieţii ce ştii că va veni. Spre Nordul ce-l mai ai şi acum în gând îţi va fi aşteptarea răsăritului Luceafărului prevestitor de zile bune. Şi s-au văzut, prin poarta larg deschisă, zilele de aşteptare, zilele de schimbare, zilele nenumărate următoare.
Oricâtă încorsetare ar putea să se spună ca are azi viaţa, oricâte zvonuri s-ar vrea aruncate în stânga şi în dreapta, despre mine, îţi doreşti să le crezi doar ca să simţi efectul somniferului pe care ţi l-ai dori ca să treci peste ceea ce nici un anestezic nu va putea să facă să nu se simtă. Ai fugit de tine, fugind de existenţa mea, tocmai pentru că boarea rece a nicicând întoarecerii o simţeai aproape, prea aproape, de tine. Un fel de pact al tăcerii, ţi-ai spus, şi te-a ameţit suavul miros al învingătorului efemer. Dar tocmai tu ai uitat că mi-ai vorbit de lupte pierdute şi războaie câştigate. Eu nu m-am îndoit niciodată, nici chiar când tu te îndoiai de tine, când îmi vorbeai de cântecul de lebădă al ultimelor sforţări de stagnare, şi m-a surprins încrederea oarbă ce ai dat-o, brusc, unei tăceri care îţi era teamă să nu se rupă, ştiind că ar fi spart barajul ce-l ştii deja prea fisurat ca să reziste viituri care astăzi are cote depăşite de alarmă şi dezastru iminent.
La răscrucea vieţii stai, eu stau în pragul drumului pe care mi l-ai prevestit tu. Când eu plecam din zilele toamnei ultime de singurătate, tu îţi pregăteai haina aceea pe care o vei purta când voi fi primul căruia îi vei spune, în cuvinte, ceea ce privirile vor fi să se arate. Oricâte tăceri vei mai lăsa de-acum să stea de-a curmezişul, voi fi eu primul cel care, până în noapte târziu va sta străjer liniştii ce ţi-o vei căuta-o şi înţelegerii ce o vei da clipei următoare. Pragul bisericii străbunilor poartă pe el amprenta viitorului, ce a stat o clipă îngenunchiat acolo, în rugăciunea către Ceruri de a nu se mai lăsa întărziat de iluzia unui prezent sinucigaş.
Apă ce părea înghiţită de miezul nopţii te-a privit în ochi şi ţi-a botezat îndemnul desprinderii pe care n-o vrei dar o aştepţi, ştiind-o în venirea ultimei turnante. Tăcerea este semnul ultimei linii drepte.
Eu sunt doar un înainte mergător al celor ce sunt pe drumul nostru, şi când am înţeles că acea spusă, în glumă părea, că totul ar fi în pas cu zisa ta, dacă altcineva s-ar grăbi, era desprinsă din realitatea pe care eu o vedeam trăită de tine. În drumul tău înspre nordul din care vei veni chemată ca martor al ritualului necesar, eu voi fi acela care va sta pe peronul unei halte ca tu să poţi dormi sub privegherea flăcării ce va pâlpăi plăpând în noaptea revenirii tale în lumină.
Acum e furtună mare deasupra de Cerul sub care trăieşti. Când va coborî furtuna sub nori, vei simţi că uraganului nu te mai poţi opune. Eu am văzut şi sunt oricând gata să vin, înainte de a începe seara, să poţi să ştii că nu te rătăceşti, că nu orbecâi întunericului ce te va ameninţa.
Ridică-ţi privirile, şi ridică-ţi braţele... Lasă viaţa să se întâmple, las-o să trăiască!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: