Între război şi pace [3]

-continuare din Între război şi pace [2]-

Între război şi pace nu mai există nimic. Şi toate sunt urmare a ceea ce nu s-a vrut să se înţeleagă, ceea ce mileniile prin care generaţii de oameni au tot învăţat câte ceva, au lăsat să se ştie acum: Urciorul nu merge de multe ori la apă. Oricâtă ar fi grija ce i se poartă, vine vremea când se va sparge. Atunci când nimeni nu se aşteaptă, cineva, venit de pe undeva ce se zicea că-i nicăieri, vine şi îl atinge...

Asta-i şi vremea de acum. Vremea când toate adevărurile trebuie să fie aduse la lumină. Să se verse urciorul şi să se vadă că apa nu e apă ci e otrava care pe multi i-a adus în pragul desfiinţării şi al robiei înspre cele netrebuincioase. Sau că unora le-a furat timpul de existenţă şi firească împlinire a destinului şi a menirii. Ori, pentru alţii prag de moarte le-a pus în cale şi în apropierea pragului sunt. E vremea căci multe din aceste pot să nu mai fie ceea ce vrutus-a fapt de nemaiîntors. Eu sunt cel chemat din lumile mele cele ce nu mai aveau vorbe ci doar cuvintele şi cuvintele au fost cele ce s-au alăturat să spună adevărurile.

Din adevărurile primelor vorbe s-au început pornirile ce aveau forma cea mai umană cu putinţă, forma care putea să dea sens pornirilor, cea care să lase pentru toţi formele firescului. Forma de coincidenţă prin care pe Pământ sunt date să fie ascunse cele care sunt necesare să se întâmple. Pe Pământ doar prin oameni şi faptele lor se pot duce la înfăptuire cele ce sunt trebuitoare pentru limpeziri.

De când s-au spus vorbele dintâi s-au mai adunat şi altele. Şi s-au mai adunat şi faptele şi s-au mai adunat cele ce trebuiau ştiute. Acum locurile, pe care nicicând nu le-am călcat, sunt alei de parcuri pe care pot oricând să merg. Acum ungherele de taină îmi sunt ca şi cutele buzunarelor. Iar faptele ce au îngândurat până şi picăturile de rouă nu îmi sunt străine. Gândurile le-am auzit şi le-am spus sau le-am scris. Nu au fost doar răspunsuri de dat crezare, au fost spuse prin cunoşterea îndeaproape a celor ce făceau alte vorbe să fie rostite. Şi când simţind cuţitul tăietor de drumuri ori parâmele de legare a firescului sau a dreptului dat fiecăruia, am spus despre cele imediat următoare. Şi aidoma s-au întâmplat!

Din vorbele începutului s-a adunat toată hotărârea de a nu mai vrea trecerea timpului, de a lua tot ceea ce s-a spus ca un întreg, asemenea unui râu ce curge limpede, apoi tulburat şi apoi iarăşi limpezit. Curgerea n-a făcut să se piardă ceea ce de la început a fost apă curată, oricât de tulburată, fără voia ei şi fără motive fireşti.

Din vorbele începutului se vor face realităţi toate. Între pace şi război nu mai stă decât şansa unei alegeri. S-a ridicat sabia, dar dacă nu se vrea în teacă pusă, acel ce a ridicat-o, de ea va pieri. Alte argumente au fost, dar dacă ele nu au fost nicicum văzute ca putând fi cale a păcii, rămâne doar legea sabiei. Fiecare cu sabia lui, fiecare cu legea lui. Dar şi şarpele iese din găuri când cutremurul se arată a se apropia. Aşa că lupta se va da faţă în faţă şi nu în bârlogul, în care cel ce nu are decât curajul de a învenina, stă ascuns. Lupta din care doar o singură şansă are fiecare. Cu sabia de lumină, cel care luminii îi este lucrător, cu cea de întuneric, cel care pentru întuneric lucrează. Luminii sau întunericului, doar unul va putea supravieţui. Cel care pierde, pierdut va fi, după cum îi este legea. Iar pământeana viaţă va arăta schimbarea.

Sabia, cea de lumină, cu cuvântul va lupta aici, în pământeana realitate. Sabia de întuneric, a tăcerii îi va cere să lupte. Tăcerii şi ascunzătorii i se va cere să-şi arate virtuţile. Lumina va scoate la iveală tot adevărul , tot răul pe care Întunericul l-ar vrea ascuns precum gunoiul sub preş. Preşul este însă prea mic pentru cât gunoi ar trebui să acopere. De-ar fi măturat şi aruncat, iar locul curăţat de urme, toate tunurile războiului ar înceta să se mai audă. Nemaiauzite fiind s-ar putea problema revenirii la pace.

Iubesc, aşa cum am iubit dintotdeauna pacea. Şi de aceea, chiar şi în pragul ultimei confruntări, mai strig însă, cât pot de tare, că ar fi timpul de a se înţelege că încă mai există o cale. O cale care să pună apoi, încet şi cu mare grijă, toate cele ce au fost mutate strâmb, la locul lor. Să se întâmple ceea ce s-a spus când mi s-a spus întâia oară despre cele ce i-ar fi fost şi îi este de trebuinţă celui ce şi-a dorit să fie ceea ce trebuia să fie. Şi să fie la fel şi altora, şi celor ce sunt şi celor ce abia sunt şi celor ce vor fi. Strig în gura mare şi voi striga până când se poate ajunge să sară cercurile ce ţin în strânsoare pulberea ce dacă se aprinde nu se mai poate decât să ardă fără cruţare totul. Şi strig şi încă tot strig. Cei care ştiu ce poate urma, au înţeles că vor fi atâtea de nemaiîntors încât s-au cutremurat. Nici unul dintre ei, chiar şi cei care au trecut prin asemenea bătălii, de fiecare parte ar fi acum, nu-şi pot dori asta.

Eu, realul, sunt tot la fel ca cel care e în luptă. Una cu el sunt, căci prin mine s-a făcut chemarea, nu doar o dată, căci spre mine s-au îndreptat vorbele şi faptele. Căci eu, realul sunt cel care s-a adus aproape în real de întunericul îngheţului. Şi eu, realul, am fost cel care a trebuit să treacă prin toate, mai bune, mai rele, ca să se ajungă la momentul în care ceea ce sunt nu se poate împotrivi celui ce sunt. Şi prin mine va lucra cuvântul cel nestăvilit şi cel care nu va putea să-l oprească nimeni a-l spune. Prin mine va ajunge acolo unde trebuie să ajungă şi când trebuie să ajungă. Prin mine va fi scris sau vorbit. Doar prin mine, aici va fi cel care va da lupta. Şi tocmai prin mine, cel care a învăţat să nu aibă teamă de moarte, fiindcă moartea nu ar face decât să se întâmple altele şi altele, mai grele decât propria-mi moarte. Dar, oricum ar fi, eu realul, nu-mi pot trăda sufletul şi nu pot trăda spiritul, cel care ştia de la începuturi ce va avea de făcut. El ştia şi ştie de ce a trebuit să ajungă în lupta vieţii. El ştia şi ştie ce poate urma, dacă va fi pace sau dacă va fi război. Eu nu voi fi învingătorul, ci El. Dar voi fi pieritorul dacă el va pierde.

A început ziua alegerii, ziua în care se vor putea dărâma redutele războiului şi înainte de căderea serii să se pecetluiască pentru totdeauna pacea sau tunurile vor da semnalul de luptă, care va face ca înainte de miezul nopţii să înceapă lupta cea mare, lupta care va spulbera totul, cea care nu va lăsa cale de întoarcere. Între Adevăr şi Minciună, între Viaţă şi Moarte, între Înălţare şi Decădere, între Da şi Nu, între Linişte şi Nelinişte, între Acum şi Niciodată, între Respect şi Dispreţ, între Om şi Neom, între Bine şi Rău, între Ceea ce este Sus şi Cea ce este Jos.