N-ar fi putut ploaia să vină în altă zi. Nu putea pentru că n-ar fi vrut, nici în ruptul capului, să se lase trecută fără a-şi lăsa însemnul de rodnicie încrustat în destinul tău. Da, ploaia a venit, dorită fiind, doar atunci când nu şi-a ştiut nevrednice picăturile aşteptate de setea pământului.
O aşteptam amândoi. Parcă ceva mai devreme ar fi trebuit să fie. Dar când credeau toţi că va fi, n-a fost. Atunci mi-a venit să întreb Cerul şi mi-a arătat Poarta sub care norii se aşează pentru a putea aduce mesajele celor aleşi. Şi când am văzut câtă trudă era pe cei care-ţi scriau ţie, am ştiut că aduce o atât de mare veste că n-ar fi putut nici să se grăbească, nici să fie grăbită.
Am tras cu ochiul, vrând să ştiu şi eu, mai înaintea altora, ce îţi va fi dat ţie să ştii. Şi am aflat câte ceva, destul cât să ştiu pentru mine, dar nu destul cât să pot să îţi spun. E poate ceea ce doar ca viitor se poate arăta şi de aceea, pentru întâiaşi dată, nu mi se mai fură bucuria surprinderii.
Ai chemat ploaia. Poate că nici nu ştiai că stătea să-ţi aştepte chemarea. Avea, de mai mult de o viaţă, pentru tine, pregătit un însemn, un însemn pe care, cândva, i l-ai cerut să ţi-l arate atunci când vine timpul de a te arăta ceea ce erai ca ceea ce eşti. Şi să vină cu tot alaiul de sensuri care să definească timpul în care a fi să însemne a fi, a trăi să însemne a trăi şi a rodI să însemne a rodi.
Ploaia nu s-a sfiit să vină când îi era timpul. Şi chiar dacă nu a fost văzută aşa cum era normal să fie văzută, nu i-a păsat, ba chiar din contră, i-a fost mai uşor să rostească, picătură cu picătură, aşezându-se pe aproape, toate cele ce erau date să le aducă şi să le pună în locul irealităţilor ce se vor singure realităţi. Şi ne-a plouat pe amandoi odată, a pus însemnele pe um-brele noastre şi aşteaptă doar clipa în care va flutura steagul victoriei, steagul pe care, în ultima clipă, îngerii i l-au dat să-l aducă pentru cât mai repedele moment în care va trebui să-l arate spre cei ce îl doreau pe cel al capitulării. E un steag de care curcubeul se prinde cu întreaga-i măreţie.
A venit ploaia aşteptată, pe neaşteptate, din suflările vânturilor ce i-au păstrat taina. Şi, când a văzut că unii i-au ieşit în întâmpinare, a lăsat vântul să împartă în stânga şi-n dreapta zvonul de venirea ploii mai târziu decât s-ar fi putut cineva pregăti să o aştepte.
Şi-a venit să împreune lacrimile cerului cu lacrimile sufletului tău care alerga înainte-i, spre a nu se lăsa robit de împământenite obiceiuri frângătoare de destin şi împlinire. Şi s-au împreunat nevăzutele, neauzitele şi neştiutele, rostuindu-se prin însemnul, pe deasupra tuturor pus, adus spre trăinicia viitorului.
Cum n-ar fi putut să vină în altă zi, am văzut, amândoi că a venit, abia atunci când putea să ne găsească şi să ne spună, prin picăturile care se lăsau sparte de atingerea pământului, ceea ce scriseseră îngerii în mesajul ce am încercat să-l citesc trăgând cu ochiul. Abia când am văzut că se prind în hora ploii, am înţeles de ce atât de tainic vruseseră norii să se prefacă în ploaie. Oricâte vorbe pe aici sunt date să fie spuse, nici una nu va fi să aibă puterea de a şterge definitivul însemn al ploii. Şi însemnul îl porţi şi-l vei purta, mereu, şi mereu, în tine. Apoi va deveni realitate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu