Pe drumurile către mâine, sirenele amuţesc. Mai mult decât a păstra tăcerea nicicând nu pot face. Uraganele oceanelor sunt când mai calde, când mai reci, uneori îngheţate, alteori arzânde ca şi ale ţărmurilor care le ţin în matcă. Valurile apelor, de peste tot, sunt când mai mari, când mai mici, coboară sau urcă, odată cu vocea mărilor, ea fiind când şoptită, când asemenea tunetului furtunilor.
Plânsul pământului mişcă prăpăstiile adâncimilor şi greu îşi poate opri tremurul. Şi începe să se cutremure... Ploile şterg lacrimi şi înrâuresc munţii. Şi se cobor către câmpurile dornice de liniştea înălţimilor...
Pământul este azi cheia recreaţiei universale. Este tras în jos sau în sus, este blamat, este lăudat, este dus sub ghilotină, este pus pe muchiile cuţitelor sau mângâiat blând de cei veniţi să vadă, să trăiască, să înţeleagă. Pământul este azi exemplul ce va fi dat, exemplul ce va fi luat, cel ce poate să moară încă o dată şi încă o dată să renască. În voia întâmplării stă chiar întâmplarea de a fi formă de existenţă a chipului şi asemănării celui ce pe El s-a lăsat a fi în întruparea de Om. Pământul este un tot, parte cu parte neputând fi, fiind doar un tot care doar prin toate se defineşte întru deplinătatea realităţii sale.
Spre mâine merg toate şi acest mâine a început cu începutul, şi mereu îşi află un început în clipa ce defineşte prezentul. Şi toţi am început cândva, venind întâia oară aici, în creuzetul desăvârşirii, fie el întru trai bun sau unul al frământărilor, de tot felul, al frământărilor menite a deschide poarta înţelesurilor şi a cunoaşterii. Venind o dată, ne-a fost legământ revenirea, spre a continua ori spre a face altfel ceea ce a fost făcut şi binele s-a lăsat, de fapte, pierdut. Cei mai mulţi dintre cei ce suntem azi, aici am fost în cumpenele istoriei şi restructurării dimensionale. Suntem cei ce ne-am jurat să fim mereu, alături,la bine şi la greu. Ne-am jurat să fim pecete a nemuririi şi a neînrobirii. Ne-am jurat să fim mereu cei ce duc vârcolacii hrăpăreţi înspre adâncuri şi cei ce readuc sceptrul luminii să lumineze răscrucile multora din cei ce drumul şi-l vor spre înălţare.
Am venit tineri plini de bătrâneţe şi ne-am jertfit pe noi pentru a-i învăţa pe cei prea tineri pentru bătrâneţea lor să redevină picături de lumină. Ori, cu voia Domnului, i-am lăsat să ne lovească, i-am lăsat să ne ia prizonieri, pe cei care nu mai puteau reveni, pentru a-şi desăvârşi, după Lege, pierderea de ei înşişi şi decăderea întru totul. Şi ne-am lăsat pradă lor, fiind dat ca prin noi să îşi poată privi chipul în oglinzile pe care nu au cum să le mai spargă!
Ne-au legat mâinile încoronându-le cu spini, ne-au însângerat pragurile caselor cu prea multa, nemăsurata lor plăcere de a privi cum sângele ţâşneşte şi ni se scurge, ne-au obligat a umbla arşi de geruri şi de dogoritoarele flăcări ale secetelor, aruncaţi în văzduh de viscole, biciuiţi de ploaia furtunilor, dar nu ne-au întors din calea înspre Înaltele Ceruri. Noi, cei mai mult veniţi pe aici, suntem acum prada celor mai nelegiuite trădări şi chemări spre trădare, coborâri şi chemare spre coborâre, dezertare şi îndemn la dezertare şi neîmplinire poruncii ce ne-am dat-o, când ne-am dat legământul acestei de acum reveniri.
Lângă noi au stat clevetitorii, lângă noi au stat defăimătorii, lângă noi au stat neruşinaţii poftitori de destine furate, de suflete curate. Şi stau şi acum lângă noi, unii, cei mai aprigi şi mai deznădăjduiţi, încurajaţi de neputinţa deznădejdii şi disperării lor. Ei încă mai cred că ne vor convinge că ei ne sunt îndrumători de cale bună, crezând că nu mai ştim de ce al nouălea Cer e povestea ce îşi cred că o ştiu doar ei, ei ce şi-au dorit-o trăită doar prin lumeştile fapte şi cunoscută doar prin lumeştile bogăţii. Ne sunt uneori lumeşti părinţi, care aruncă valuri de lacrimi sau noian de cuvinte grele asuprăne, pentru a înţelege. Ne sunt alteori fraţi, care cu pizmă caută la faptele noastre, vorbind cu două înţelesuri, pentru a le sta la dispoziţie. Ne sunt, fără îndoială, chiar şi copii, care încearcă să ne ţină în locul pierzaniei prin cerşită iubire idolatrică. În jur ne sunt şi cei ce se vor apostoli binefăcători, aruncându-ne în ochi praful pregătit pentru cei ce încă, împotriva a ceea ce vor ei, mai ştiu ce înseamnă dreapta cunoaştere, sperând că vom fi supuşi şi dedesubtul lor trăitori, ba chiar slujitori ai poftelor lor. Suntem noi, cei ce lumeşti avuţii n-am avut sau am pierdut, în voia lor, când de astea se aduce vorba, dar ei, bieţii de ei, sunt atât de săraci în ceea ce de la noi au luat şi încă îşi doresc a lua. Ei ne potopesc auzul cu cuvinte, dar tac auzind rostirea a câtorva vorbe, şi înciudându-se, şi gândind o răzbunare, se trec mereu spre pragurile de jos, spre cele mai de jos cu putinţă, spre ascunderea mîrşăviei.
Păsări în zbor spre cer suntem, şi zborul are doar un singur însemn: libertate. Cerurile se pot trece doar dacă libertatea este asumată, precum o pecete reliefată, şi nu clamată, şi nici rostită din dorinţa de a reaminti şi a ne reaminti legăminte. Lumina este simbol al dreptului suprem de a fi liber de toate fricile lumii, căci prin garduri de sârmă ghimpată chiar şi lumina se răneşte şi nu mai este întreagă. Lumina este simbol al celor care se luptă pentru a se elibera de frică, nicidecum al celor care îşi asumă frica. Fiindcă cel care nu se spală pentru a fi curat, oricâte vorbe prin care necurăţia şi-o recunoaşte ar rosti, nu va fi niciodată curat...
Am depus un legământ, niciodată de uitat, niciodată de încălcat. Cel dintâi şi cel mai sacru dintre toate: de a nu lăsa libertatea nicicui. Cerurile ne-au arătat asta când în Ceruri eram şi acolo am jurat întâia dată. Şi toate câte le-am jurat şi acum ni le vedem proorocite în destin, acolo, în Ceruri le-am făcut, şi puse ni-s, acum, când suntem veniţi pentru timpul de răscruce, să le facem a fi respectate şi a ne arăta respectul faţă de noi înşine. Între noi, regăsitorii celorlalţi, sunt puse, şi noi ne suntem chiar chezaşi. Se vede tot pentru cei ce au trecut pragul eliberării de frică... Pentru cei ce încă privesc pragul doar ştiu ceea ce trebuie să vadă, însă văd pragul prin lunetele vânătorilor şi se tem să vadă, crezând în nebunia lumeştilor gânduri. Iar cei care uită că trebuie să treacă de praguri în bătaia puştilor ajung, sau în capcanele lor cad...
Precum în Cer, aşa e pe Pământ... Cei ce aici decad, din Ceruri cad. Doar cei care aici urcă înspre Cer îşi pot ridica privirea, pentru ca ceea ce este acolo să poată să vadă...
Dar Cerurile libertate cer. Doar libertate!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu