miercuri, 14 decembrie 2011

Ultima toamnă de singurătate

Umbrele frunzelor arse de frig şi întuneric trepidau în arşiţa luminii plăpânde a soarelui iernatic. Sunete cristaline picurau pe creştetul florilor rămase să privească prima ningere a pământului însetat de atâta însecetare.
Razele soarelui, prinse în capcana norilor, încercau să dea de chivotul tulpinii copacilor care îşi ridicau, în necesara dorinţă de îmbogăţire în rod, privirile coroanelor spre înaltul doritor de seninătate.
Aceasta este toamna ce tocmai acum merge spre trecut. A fost toamna războirii cu aripile singurătaţii şi necesitatea reîndumnezeirii. Războaie se vor încă a fi începute în trecuturi, dar multe dintre ele s-au împăcat cu ele însele, fără a mai ţine să aibă învingători ori învinşi. În ele muriseră deja destule gânduri şi destule cuvinte, încât nimeni nu mai simţea nevoia de a se crede cel învingător.
Alte armistiţii şi alte războaie s-au deschis în această toamnă. Pas cu pas se caştigă neatârnarea. Războaie tot pornesc cei neîmpăcaţi cu liberatea celor ce nu se lasă asupriţi.
Pas cu pas s-au pus catargele pentru drapelele victoriei. Se vor mai fi şi marile tratate ce face-vor uitate crimele ce s-au lipsit de sens.
Sfârşeşte toamna ultimilor singurătăţi. În fulguirea primelor clipe de iarnă vor îngheţa tristeţile şi vor cădea, ca picături îngheţate, pe pământul ce le va topi şi dilua în bucuria malurilor căzute spre a se reface ca dig protector în faţa furtunilor.
Sfârşeşte toamna vechilor timpuri şi a tuturor temerilor moştenite din fiecare zi a acelor timpuri. Şi se sfârşeşte atât de repede că nici nu mai e timp să se aştepte începutul noilor timpuri... Totul începe ca şi cum ar fi fost deja începute...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi: