Înger drag, ai privit în seara trecută către cer? Ai văzut şi tu câte stele pâlpâiau spre a se stinge? Ai văzut şi steaua care, pâlpâind, dar nestingându-se, a venit înspre noi? I-ai privit conturul chipului ce-l zămislea? Ţi-aduci aminte că îl vei şti ţinându-l în braţe, într-o zi de primăvară, blândă şi caldă?
Zările au devenit senine, tot mai senine. Umbrele încep să se vadă chiar din zorii zilei cum trebăluiesc spre nefiinţarea trăirilor. Paşii lor au cadenţa hoţilor ce se ascund de cei ce caută nelegiuirile, iar pumnalele lucesc la brâie, în aplecarea lor în prefăcuta închinăciune.
Am văzut şi eu multe pe lumea asta, dar atâta barbarie nu am crezut să mai existe. Au ajuns să fure tot, acum cea mai căutată pradă este sufletul. Copii erau sunt învăţaţi de mici să cerşească; acum copii sunt învăţaţi să fure, să dea cu piatra, să ademenească, să fure. Ce să mai zici, înger drag, de apucăturile cele vechi, când cele noi sunt şi mai necruţătoare?
Câteodată uit de toate treburile şi mă apuc să colind pe la casele bogaţilor. Acolo nu vezi nici un pic de lumină. Pentru ei şi o lumânare e prea scumpă pentru a fi ţinută aprinsă noaptea. Candela o aprind doar de sărbători, ca cei ce vin prin vizite, să vadă îngereşti chipuri evlavioase. Alteori încearcă să ademe-nească...
Mi-e frică de atâta întuneric, înger drag. Mi-e frică să le simt bogaţilor suflarea rece...
Dacă mă duc pe unde sunt cei săraci, văd că şi ei au uitat că doar o lumină i-ar ajuta să fie mai buni, mai frumoşi... Unii o au în suflet, alţii caută să o aprindă... dar mulţi trag cu ochiul la vecini, ca să o fure pe-a altora.
Mai sunt bogaţii închipuiţi, dragul meu înger. Acolo e mare, mare urgia. Le trebuie tot ceea ce au alţii şi vor să fure, ucid chiar pentru a fura, crezând că pot acapara un loc în curtea veşniciei. Şi, ca să fie mai credibili ei stau, în mâini, cu capetele ce le-au doborât...
Atât de mult întuneric e peste tot! Am văzut, şi mă doare să văd şi pe asta, chiar şi la cei care au candela aprinsă, că vor să sufle într-ale altora, mai mici sau mai mari...
Câtă decădere, câtă durere, cât desfrâu, cât dezmăţ...
Ai văzut, îngere, azi noapte, câte stele plâng? Sunt îngerii furaţilor de destin şi de suflet. Le-aş da înapoi, de-aş putea totul, le-aş da şi de la mine, dar singur nu pot, nu am cum să ajung eu singur la toţi...
Mi-e milă şi de hoţi... Greu pe ei să-i facem să se lase de furat, dar măcar pe cei ce sunt copii să-i învăţăm că n-au ce face cu lumina altora dacă ei îşi ţin lumânarea sub pat şi nu ştiu unde să o pună ca să nu se stingă dacă o aprind.
E întuneric mult, şi ziua şi noaptea, înger drag... De-aceea a venit acea stea ce-şi arăta lumina în acel chip...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu