duminică, 18 decembrie 2011

Priviri de pe Pragul Lumii

Stăteam, într-o seară pe pragul lumii şi priveam cum cerul se cutremură. Atâtea cutremure nu-mi închipuiam că pot exista. Centurile de foc ale Pământului, dacă s-ar cutremura precum cerul, Pământul ar fi rupt şi împărţit în mii de asteroizi care s-ar risipi şi arde în cotloanele, şi ele risipite, ale infinitului.
Pamântul este acum epicentrul multor cutremure, dintre ce-le ce se simt în Lumea Îngerilor. De când există oameni pe Pământ, Lumea Îngerilor nu a mai putut să stea liniştită. Acum însă, de pe Pământ, clipă de clipă vin cutremurele. Unele mai mici, altele mai mari. De cele mari se mai uită, căci nu fac decât să arate că există încă zbatere, că lumea încă trăieşte, că şi Întunericul şi Lumina încă există.
Dar cele mai multe sunt cele mici. La ele totdeauna Legiuni de Îngeri se ridică şi pleacă înspre locul luptelor, căci ştiu că un suflet este prădat, rupt sau furat cu totul, că frigul vrea să pună străpânire peste cât mai mulţi. Se văd de pe Pământ luminile farurilor aprinse de Îngerii păzitori, sau, dacă şi ei sunt luaţi prizonieri, de Îngerii misionari, ce sălăşluiesc în suflete de oameni. Se mai aud şi strigătele veghetorilor ce nu se dau nici ei în spate şi intră în lupta pe viaţă şi pe moarte a misiunii lor, chiar ştiind că, se prea poate, un ajutor, târziu, să vină, acceptând orice risc.
Şi, mai mereu, se-ntâmplă să fie miez de noapte, când e frig, când e furtună şi ploile acoperă vederile.
Acum, când cumpăna e mare, când toate luptele nu se termină înainte de a se ajunge la războaie, când victoria nu este întreagă atât timp cât unul dintre războinici nu piere, din Lumea Focului au venit Cavalerii Luminii. Vin cu lănci lungi să rupă toate legăturile cele învechite, să spulbere uşile cu balamale ruginite, să ia în copitele Cailor de Foc tot noroiul ce stă în drumul suferinzilor şi răniţilor.
Nu mai au timp îngerii nici de sta să asculte vorbele Căpitanului. Ei vin şi pleacă, pleacă şi vin. Cavalerii aduc, mai tot timpul suflete pentru a fi purificate şi curăţate. Pe la porţile Lumii lor stau la pândă corbii înfometaţi. Sunt din ce în ce mai mulţi şi au început să se arunce chiar şi în spatele cailor pentru a lua, din zbor, un suflet muribund. Nu mai caută leşuri, şi-au schimbat şi ei obiceiuril, acum vor să simtă cum le moare viaţa în plisc...
Sunt vremuri grele, şi multe se mai văd de pe pragul lumii. Trec mereu Îngeri, trec mereu Cavalerii Luminii, uneori trec şi Cai de foc singuri, ca ajutor pentru pentru cei mai aprigi dintre luptătorii de pe Pământ, cei care nu se opresc ei din luptă cu cei ce îi vor pradă...
Vremuri de luptă, vremuri de moarte, vremuri de victorii fără asemănare...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: