La ceasul dimineţilor mele, undeva mult prea devreme pentru cei care-şi dorm nopţile şi încă nu târziu pentru cei care îşi duc truda vieţii în noapte, caut să desluşesc multele însemne ce se arată spre orizonturi. Le ştiu uşor înţelege pe cele dinspre apus, şi mi-e uşor să desluşesc pe cele dinpre miazănoapte sau cele dinspre miazăzi. Ma bucur, mă întristez, mă cutremur...
Mi-au plăcut totdeauna însă a privi spre răsărit. De-acolo mi se trimit mie veştile cele bune. Aşa ştiu că orişicum ar fi să pară altora, că şi dacă aşezate pe calapodul prezentului ele nu se a-şază aşa cum sunt regulile umaninaţii, umanismului sau ome-nirii, sunt croite, sunt trimise, pentru a a-duce concordanţa vieţii cu a menirii. Şi tocmai că s-a făcut deja o săptămână de când, în fiecare dimineaţă răsar, din poarta cerului, stele ce strălucesc.
Uneori sunt supărat de ceea ce văd înspre apus, căci acolo cad capete de oameni. Ştiu că le sunt meritate căderile, dar până când au ajuns acolo, am vrut să se trezească, chiar am crezut că se vor trezi. Unii chiar puteau. Mă mai supăr când văd coborând, precum berbecii, vânturile îngheţatului nord, lovind cu putere în umbrele luminoase ce trec prin dreptul amiezilor sudului plin de dărnicie. Simt durerea cu care sunt lovite de coarne şi purtate în zările necuprinsului. Aştept ca furia vânturilor să se domolească să se întoarcă şi să-şi încălzescă suflările. E greu, ca după orice furtună! Atâtea reparaţii trebuie făcute! Şi cum nu totdeauna reparaţiile mai pot să facă să arate totul ca mai înainte de a se strica, nici umbrele luminoare nu mai sunt la fel cum erau înainte de stricare... Şi asta mă face să fiu şi mai supărat!
Şi-n toate aceste zile am văzut furtuni lovind, umbre fugind, umbre căzând. Şi-am fost şi încă sunt şi trist, şi supărat. Dar în fiecare dimineaţă, la ceasul acela tainic, când cei care pot desluşi semnele ce-s luminate de marea Lumină, am văzut ceea ce ştiu că aduce bucurie şi semn de veşnicie.
Mi-a fost greu să cred că pot să mai văd aceste lumini. Când i-am văzut, în plină lumină a zilei străfulgerarea ce a trecut prin limita privirii, am crezut că Cerul a vrut să-şi arate supărarea pe iarna care nu vrea să se trezească. Sau că toamna, obosită, s-a gândit că trebuie să rupă cortina sub care iarna stă şi nu vrea să îşi intre în rol. Însă a trebuit să recunosc alte semne, potrivite, prin răstălmăcire, pe conjuncturi, semne pe care vrem uneori să le ignorăm, neîncrezători în noi. Dar apoi zile la rând le-am tot văzut. Se plimbau prin coroana de lumină şi se aşezau pe creştetul capului. În jur totul era luminos, totul era alb şi era cald...
N-aveam încredere în mine sau iarăşi mă impotriveam Cerului?
De multe ori m-am revoltat şi am strigat să fiu auzit. Ba chiar mi-am cutremurat şi credinţa când, îndoindu-mă, mă lăsasem sedus de deznădejde. Nu m-a certat nimeni, nu m-a pedepsit nimeni, nu m-a judecat nimeni. I-am simţit însă mâna-i ocrotitoare. Ştiu şi acum cum I-am recunoscut grija ce mi-o purta...
Era iarna, iarnă grea. Ninsese, ningea şi era frig. Stăteam în frig şi nu îmi găseam calea de a-i rezista. N-aveam puterea să mai strig. Nu aveam nici cu ce să mai îmi acopăr picioarele ce se afundau în nemişcare dureroasă. În jurul meu era o mare de singurătate. Nicicui nu puteam să cer ceva. Nici eu nu mai aveam ceva de dat mie. Ştiam că dacă nu mai era nimic aici, doar acolo, acolo sus, aş fi putut să ştiu că mai există cineva, că mai există ceva. Mi-am lăsat privirile sub ploape, mi-am pus gândurile să doarmă şi, cu fruntea privind spre cer am adormit şi eu. Trecuse ceva timp când mi-am deschis ochii. Redescopeream lumea, crezând că într-o altă lume m-am trezit, căci frigul era o amintire, iar în jurul meu dansau steluţe care îmi vorbeau. Îmi spuneau să-mi ridic privirea, să-mi merg drumul cu paşi neînfricaţi. De atunci nu-mi mai este teamă să ştiu tot ceea ce trebuie să ştiu.
Ştiindu-I chipul în care mi se-arată, ştiu acum când, şi de ce, mi se arată. Ştiu că-mi pune stele în palmă şi ştiu de ce a aşezat coroana de lumină pe fruntea chipului pe care-l vedeam. Era timpul să îşi arate semnul Lui şi să-şi arate bucuria de a fi mereu încrezători în El. Luând în grijă omul, şi-a trimis îngeri cei mai credincioşi să ocrotească înmugurirea, să-i vegheze sporirea.
Dimineţile ceasurilor încă netrezite îmi sunt, de câteva zile, atât de senine. E tot mai frig afară, e tot mai cald în suflet. Ceasurile bat un timp al oamenilor căci timpul trecerii deşarte a fost oprit. L-a oprit ştiind că e vremea împlinirii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu