marți, 6 decembrie 2011

Urcări

Când bate vântul tremură frunzele. Când cerul se acoperă de nori, fântânile îşi ridică ochii înspre cer aşteptând picăturile de ploaie. Când soarele îşi arată razele, boabele de rouă îşi deschid ochii şi se topesc în lumină.
Plânsul copiilor se aude peste tot, dar cei mai mari nu-l mai aud. Lacrimile bătrânilor fac valurile vifornice, dar cei mai mari nu le mai văd. Strigătele neajutorate ale celor nedrept pedepsiţi trezesc uragane, dar cei mai mari nu le mai simt.
E multă neauzirea, nevederea, nesimţirea... Nimic nu se mai aude, nimic nu se mai vede, nimic nu se mai simte. Pe Pământ vor unii să se creadă că nimic nu se mai întâmplă. Şi cad cortine ce nimic nu lasă să treacă de ele. Oamenilor li se pune pătura pe cap să se creadă că e totul doar un biet teatru cu figurine.
De deasupra, de unde totul se vede dar nu se desluşeşte, de unde totul se aude dar nu se înţelege, de unde totul se simte dar nu se percepe, se vede jocul umbrelor. Acolo se aşteaptă semnul păzitorilor ce pot atrage atenţia asupra fiecăruia în parte. Îngeri sunt peste tot dar şi ei sunt temători de atâta frig şi întuneric. Păzitorii s-au dedat la a privi Pământul şi mai puţin Cerul. Au uitat să mai facă semne înspre cei ce-şi aruncă ruga spre Ceruri. Timpul lor e mare al celor de sub umbra este scurt şi orele lor sunt ani pentru ceilalţi. Dar şi păzitori sunt din ce în ce mai puţini, mai neatenţi şi mai uituci!
Cum păzitorii rânduiţi au uitat să dea semne, Cel care le ştie pe toate, dar nu poate cuprinde totul, şi-a pierdut încrederea în ei. Au dat semne alţii, cei ce n-au stat să-şi respire aerul expirat sub păturile ce şi lor le-au fost aruncate pe cap, scuturându-se de acea grea povară.
Şi s-a pus altă pecete pe rânduieli şi legiuiri. Au decăzut cei rânduiţi şi au luat căi prin care se dă semne că ei nu mai sunt ceea ce au fost. Vorbele încă le mai sunt pline de miere, dar în fapte au doar fiere. Din sfinţenie au acum doar un blazon, însă traiul li-i cazon. Ascultă de legi şi cei ce le dau comandă, nu gândesc şi nu se-ntreabă. Bat lemnul de toacă în ritmul de cântec şi blestem ţigănesc. Li-i dat să umble şi să facă precum cei ce s-au căutat la ei pentru îndumnezeire dar i-au dus către pieire. Au rămăs doar cei nelegiuiţi, însă juraţi de sine spre a face bine, ce nu-şi mai au pe nimeni dintre cei ce i-au ţinut ca rude, să fie aproape de toţi cei ce bat la porţile regăsirii.
Cei vechi se coboară, cei noi se ridică. Iar printre noi, încep să vină cei noi, copii din Lumină.
Cei ce au venit până acum sunt privaţi de râsul şi plânsul bucuriei. Dar faptele îi arată ceea ce sunt şi nu pot fi făcuţi să fie altfel. Au venit căci trebuiau să vină, acolo unde nu se vroiau aşa să fie. Au venit să fie vârful de lance împotriva şerpilor cuibăriţi, cu bună ştiinţă a cuibărătorilor, pentru a anihila veninul.
Cei ce vin sunt acei ce vor face să se renască lumea. Ei, ceilalţi şi nelegiuţii, cei porniţi pe drum şi cei oropsiţi sunt cei aleşi. Ei vor fi lumea cea bună, lumea cea care nu moare, ci urcă, lumea care va lăsa în urmă două lumi.
Urcările sunt pas cu pas, pragul însă este pasul cel mare. Primii paşi pe praguri s-au făcut, primele semne apar. Cei ce vin vor veni! Semnele se vor arăta zilelor ce sunt atât de aproape! Şi vremurile de linişte lor li se vor datora!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi: