luni, 19 decembrie 2011

Ca om - dorinţă, ca suflet – singura cale

S-a făcut iarnă şi frigul a luat locul oricăror alte stări ale vremii. Mai bate câteodată vântul, mai şi plouă câteodată, dar toţi aşteaptă zăpada ce poate acoperi toate resturile de trai necivilizat. Doar unii sunt cei ce aşteaptă zăpada pentru a se bucura de limpezimea privirilor şi a gândurilor şi a trăirii sufletului.
Iarna, par a se opune, toate, mersului normal al vieţilor prin frigul ce nu vrea a le lăsa să devină pas împlinitor.
E frig pe pământ în fiecare iarnă. De frig mor oameni în orice iarnă. Dar tocmai pentru că este greu a se rezista, iarna, îşi face simţită prezenţa, Pasul Destinului. Aşteptând de ani, de veacuri, sau de vieţi întregi, împiedicat de multe ori, îşi face loc spre a se pune, atunci când toţi se ascund în umbra caselor, sub căldura focului aprins în sobă. El vine să devină real, prin frig, tocmai pentru a se arăta că-i foc de nestins, că arderea-i dă vieţii trăiri şi trăirilor viaţă. El e foc ce-a luminat drumul atunci întunecate cotloane puteau fi prăpastie ori când hăţişurile se credeau plasă de sârmă ghimpată. Şi este apă vie când puterile se pierdeau înspre moarte.
Pasul Destinului e focul ce încălzeşte iarna dând puterea de a învinge frigul şi de a învinge somnul morţii albe. El este casă şi este masă pentru cel ce dat îi e să-l facă, şi este scut de foc, este busolă, indicator pavăză drumului ce urmează a se face.
Sunt privitori destui ai vieţii omului, ai urcuşurilor sau coborâşurilor lui prin viaţă. Ar fi dat să fie plini de bucurie pentru urcuş, dar azi, în vâltoarea rânduielilor stricate, urcuşul e prilej de întristare. Se mai bucură doar sufletele mari şi sufletele zdruncinate de suferinţă, suflete ce au înţeles că drumul este drum şi nu e de oprit.
Privesc cei neputincioşi punând etichete, punând epitete, definind. Numesc ei totul ca dorinţă, căci sufletul nu poate să înţeleagă iubirea, care în ceruri leagă trecutul, prin prezent, spre viitor, ca sens deplin, mereu nemuritor. Dorinţă li-i ce simt oricând, după tipare care la rândul lor sunt definite ca legi fără legământ. Că trăiesc minţind şi se mint trăind, n-au cum pricepe, căci toţi învaţă că şi-a minţi e omenesc. Dorinţă le este totul şi doresc pe deasupra de realităţi şi merite. Dorinţă le este, dar e dorinţa la care oricând pot renunţa.
Dorinţă pare a se evidenţia şi Pasul Destinului, căci omul nu ar putea să-l înţeleagă. Îi rosteşte înţelesul, dar nici aşa nu-l poate accepta, căci rupt este de legi şi legiuiri. Şi vrea să fugă dar se-ntoarce tot în fugă, şi spatele-i întoarce, dar uită că şi-a dorit să arate spate-ntors şi tot cu faţa se arată şi-nainte merge. Că văd dorinţă toţi este ceea ce trebuie să vadă, dar dorinţa de nerenunţat, chiar şi cu barda călăilor deasupra capului, nimeni n-ar voi să înţeleagă.
Pricep toţi ca oameni, pricep tot oamenii. Doar dorinţa aceasta o pricep sufletele. Este dorinţa ce-i singura cale a sufletului. De dincolo de ea e marginea prăpăstiilor. În afara ei există doar anostitatea.
Atunci apar oamenii îngeri, cei ce înţeleg, atunci apar cei ce vin din vechimi spre rostuiri împreună, cei care ştiau că aşa va fi. Atunci, când unii vor să frângă drumuri, ei construiesc poduri, când vor să-l mute, ei îl marchează. Pun casă, pun masă, pun focuri pentru cei ce Pasul trebuie să îl facă.
Şi totul e văzut de pe Pragul Lumii...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: