vineri, 2 decembrie 2011

...lumini se-aprind...

Se începe iarna într-un ton de toamnă târzie. Este frig, dar nu atât de frig încât să poată îngheţa norii iar ploile să îşi lase picăturile nu să cadă înspre atingerea pământului, ci să plutească, înspre a-l îmbrăţişa.
În aşteptarea iernii întârziate, stau suflete îngheţate de durere şi nevoi, pentru ca în frigul ei să-şi simtă căltura ce nu le-a pierit. Privesc prin vitrinele sălilor de spectacol ale celor ce se ştiu de nemişcat în faţa oricărei probleme şi îşi rezemă durerile de speranţe şi încrederea în Cel ce îi iubeşte, Cel ce nu-i deosebeşte şi alungă, aşa cum face lumea, de ceilalţi, Cel ce le dă puterea de a nu fi reci, nici când gerurile năvălesc. Poartă încrustate, până la sânge, în pielea corpului dorinţele, necesităţile şi lacrimile copiilor şi bătrînilor, a celor ce încă mai pot şi a celor ce nu mai pot face nimic de văzut de către lume. Iarna, pentru ei, chiar dacă s-ar putea să se creadă că poate fi un mod de înduplecare şi înrobire, de supunere, este calea prin care se purifică, se ridică, încă o dată şi încă o dată, se înalţă. Gerul mai muşcă din obraji, lacrimile mai curg, îngheaţă într-o dungă albă până sub barbă, vântul le flutură paşii pe drumurile zilnicei corvoade întru existenţă şi trăire.
Încă mai există flori de gheaţă ce dezgheaţă ochii, în lumea în care mirajele unei prosperităţi lugubre se tocmesc între ele pentru a avea variante de faţadă. Acele flori sunt atât de fierbinţi că, atunci când gerurile viscolite şi ploile îngeţate pot sparge coloratele lumini artificiale aprinse la comandă, ele mai tare strălucesc şi chiar luminează cerul nopţii lumilor de-acum şi până pe-al celor ce vor fi. Iluminaţi, mulţi alţii, cei mereu prezenţi la tocmeala mirajelor, umplu tarabele cu poleiala subţire şi scump plătită.
Jinduiesc sărmanii copii la ceea ce le este dat să vadă, voind măcar să ştie ce le este arătat, dacă nu pot avea, se înghesuie cei fără de puteri, la pomeni regizate. Cad unii în plasă şi repede se pun să înlocuiască tezaure de bijuterii cu nişte biete colecţii de suveniruri.
Dar frigul lumii e tot mai greu. Soarele îşi aruncă fulgerele necruţătoare pentru a strivi caracatiţa hrăpăreaţă şi ademenitoare de suflete. Aceia care s-au uitat pe sine în lupta supravieţuirii în vidul absolut ce i-a înconjurat, nu mai ştiu de teama ce le este indusă, prin şiretlicuri ori impilări. Au căutat să ştie că pot găsi drumul în nopţile cele mai întunecoase şi temerile şi le-au topit în singurătăţile pereţilor cărora le-au învăţat glasul. Au trecut pârleazul către drumul mare şi au vă-zut că doar între îngrădituri e mare întuneric. Plecând pe drum, trecând prin râpe, peste văi şi peste dealuri, au învăţat, au aflat, li s-a dat să ştie, chiar să aibă cunoaştere despre ceea ce urmează. Fiindcă urmează şi una din cele mai mari încercări: urcuşul pe cascadă.
Se va cerne pleava, se va separa neghina, iar grâul va rămâne să încolţeasca singur, curat şi luminat, într-un pământ curăţit de geruri şi zăpezi. Apa rece va coborî peste capetele plecate şi va îngheţa, închizând, ploapele ce încă mai clipesc. Cei care îşi vor ţine ochii deschişi, îngheţul îi va face să vadă şi mai bine sfârşitul celorlalţi, căci nimic nu vor mai putea să le a-copere lumina ochilor. Ei vor răzbi şi vor urca pe vârful cascadei. Acolo vor şti că luminile s-au aprins. Acolo vor şti şi pentru ce luminile s-au aprins. Acolo vor şti că lor le-a fost dat să se lumineze...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: