joi, 29 decembrie 2011

Trecând prin poarta cerului

Când fac din gânduri cuvintele scrise, nu aştept să aud sau să văd ceea ce spun alţii. Încep să scriu ca să pot eu să-mi amintesc cândva, când aidoma sau translatat în forme ale realului, se vor întâmpla toate. Mi-e greu să văd ceea ce văd acum, aici. Înţeles sau nu în ceea ce spun, în ceea ce scriu, las pe ceea ce ştiu să treacă dincolo de expresii.
* * *
Mi-e dor de-atâtea ori să plec Acasă. E sentimentul meu de Om ce tânjeşte după libertatea şi liniştea dată de siguranţa locului de Acasă. Aici de-aş avea orice casă, ori castel, ori cetate, în învălmăşeala de gânduri, care mai de care mai ucigaşe, în învălmăşala de spuse, care mai de care mai învinovăţitoare, în învălmăşala de fapte petrecute în spatele uşilor închise sau a întunericului nopţii, n-aş putea simţi acea siguranţă creatoare de puteri pe care o am Acolo.
Ca să ajung acolo, eu nu mai stau azi să aştept deschiderea porţilor. Am primit acest privilegiu pentru că am acceptat, fără să stau pe gânduri, să vin aici, în locul acelui suflet ce fusese mitraliat înainte de a lua contact cu lumea. Era prea tânăr şi alungat s-a lăsat prea repede. L-am întâlnit la poartă, când Îngerul ce-l aducea se plângea că l-a căutat prin toată lumea, şi abia-l putuse elibera din cleştele întrupării. Am venit în mare grabă, când oamenii nu mai ştiau ce să facă. Îmi şoptise când intra pe poartă despre toată durerea ce o avusese şi m-a rugat să-i fac dreptate. Timp de promisiuni n-am avut, dar am jurat, cu îngerii de faţă, cerând sabia de lumină, că oricând voi şti că va fi mare zbatere pentru alungarea oricărui suflet, voi alerga să tai fără milă pe nesupuşii Cerurilor. I-am uşurat lui paşii revenirii, luând asupră-mi tot ceea ce avea şi el de făcut. Am coborât, am dat a doua suflare de viaţă celui ce venea în viaţă, şi m-au însemnat cu semnul dualităţii căci oamenii ce trebuiau să ştie ceva, au ştiut că vin de Sus, de prea departe şi pot să duc toată greutatea dualităţii.
Eram tânăr, eram mic, dar mă vedeau toţi ca prea bătrân pentru câte zile trecuseră peste mine. Mi-era vorba când vorbită, când făcută, mi-erau faptele când jucăuşe, când prea pline de necesitatea de a arde etapele. Eram la fel ca toti ceilalţi, dar toţi mă vedeau diferit de ei. Eu însă ştiam că-s Eu. Atât, căci încă eram năucit de graba cu care plecasem. Am rămas mult timp tot aşa, căci traiam şi eu, ca toţi ceilalţi aceleaşi timpuri şi aceleaşi vremuri. Şi de atâtea ori trăgeam de mine să adorm, ca să nu mai fiu pedepsit că nu sunt la fel ca toţi ceilalţi. Dar mă treceau fiori când trebuia să fac pe plac asemănării cu ceilalţi.
Grea vamă am plătit vieţii de pe pământ pentru a nu ieşi din tipare. Voiam să reuşesc să fiu asemeni lor, dar nu reuşeam decât să fiu un surogat de identitate, căci răzvrătirea şi privirea ce străpungea depărtările mă trăda mereu.
Când m-am trezit, într-un târziu, din năuceala venirii, trecusem de multe ori prin furci caudine. M-am trezit pe pragul porţii celei mari, privind în jos, acolo unde mă lasasem pe mine, în grabnica-mi plecare.
Îmi cam ajunseseră, credeam eu, ceea ce trăisem pe aici şi mă ţineam cu mâinie de porţi să nu mai plec. Dar mi s-a amintit de jurământ... şi m-am întors. Însă tot am încercat şi iar mi-am încercat norocul pe pragul porţii. Când mi s-a arătat Cartea Vieţii, m-am întors. Ajuns iarăşi aici, m-a cuprins revolta întrebărilor: De ce? De ce tot eu? De ce acum? De ce iarăşi acum? De ce eu să domolesc şi vrajba, şi ura, şi necredinţa, şi gândul de pierzanie, şi gândul de supunere, şi gândul ucigaş, şi, şi, şi...
Răzvrătit am plecat iarăşi, în fugă. Eram hotărât să rămân Acolo pentru a mă întoarce altădată. Îngerii mei fugiseră de mine, de nesupunerea-mi ce colcăia în mine. Ajunseseră înaintea mea şi îmi ieşireră în cale paznicii. Nu mă puteau opri, oricât au încercat să-mi întoarcă hotărârea. Trecusem de ei şi mă oprisem să mai văd pe unde fusesem. Atunci am auzit glasul ce-l ştiam de când făcusem legământ suprem, de păstrător şi păzitor al Sceptrului. Nesupunerea-mi se topise de puterea focului cuvântului dat. Mi-am amintit şi de Sabia ce o ţinusem în teacă şi care-mi pricinuise mari greutăţi de la cei ce-i simţeau prezenţa. M-am întors pentru A fi cel ce eram, cel care mai fusese cândva, cel care trebuise să fie. Îmi ştiam tot drumul, îmi ştiam tot ce aveam de făcut, neştiute îmi erau doar căile pe care trebuia să merg pentru a face ceea ce trebuia să fac şi multa nevolnicie a celor ce vor fi mereu potrivnici vieţii.
De atunci am început să caut ceea ce trebuia să găsesc. De atunci a început lupta. De atunci a trebuit să tai drum prin munţi când nu se putea peste munţi, să despic ape când peste ape nu se putea trece, să tai lianele desişurilor ce mă înconjurau spre a-mi opri pasul. Şi lupta îmi este continuă. Şi somn nu mai aveam căci vreme de dormit nu mai era.
* * *
Nu mai aştept azi deschiderea porţilor, căci mi-e dat să pot intra, oricând pe poarta îngerilor, pe care doar Cavalerii Focului o mai pot folosi. Cei ce nu suntem Cavaleri, suntem doar atâţia câţi să putem da nume lunilor anului. Suntem de-o seamă şi aici şi acolo, acolo ne cunoaştem, pe aici suntem risipiţi în colţuri de lume. Cu toţii suntem de tot atâtea ori mai mulţi, şi tot din atâtea lumi venim pentru fiecare lume.
Din vuietul şi tumultul acestei lumi, când intru pe acea poartă ce răsfrânge raza soarelui pentru a nu putea fi văzută, intru acolo unde foşnetul frunzelor cântă o simfonie ce delimitează, precum un clopot de ceas, scurgerea faptelor, pentru a arăta că ele se întîmplă. Acolo timpul nu se poate măsura niciodată, căci timpul nu există. La un loc stau cele întâmplate cu cele ce trebuiesc întmplate. Şi toate se ştiu cui şi cum se vor întâmpla, în cartea fiecăruia. Doar cei ce pleacă din Lumina Lumii lasă cărţile deschise. Doar când sufletele sunt furate sau pleacă singure spre lumile de jos, faptele nu-şi mai găsesc întâmplare. Şi când nu se întâmplă, că vrea omul, că nu vrea omul, aici se simte ca dureri ce cresc şi cresc şi cresc... până când se pierde cu firea, se pierde pe sine. Căci frica nu este decât durerea greutăţilor faptelor ce trebuie să le facă şi omul, uitând de dumnezeirea ce şi-o are dată, nu şi le face. Atunci când nici îngerii nu-i mai pot lua din greutate, Dumnezeu trimite oamenii ce ştiu să treacă de gardurile de sârmă ghimpată ce alţii, din lumi de jos, le fac pentru a-l prinde pe cel apăsat de neîntâmplarea faptelor sale.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: