Eu îmi amintesc vremea rătăcirilor şi căutărilor mele... Tu îţi aminteşti vremea rătăcirilor şi căutărilor tale...
A fost, candva, în demulturile vieţilor, vremurile cele frumoase în care alergam, fără hamuri, fără şei, şi ascultam cântecele aripilor de fluturi în zbor...
Au fost, cândva, vremuri de rodnicie, timpuri în care, sub clarul cerului senin, ne plimbam gândurile, îmbrăţişate, pe deasupra stelelor şi desluşeam înţelesul viitorului. Ne-am văzut precum eram atunci că vom mai fi şi ştiam că vom mai fi la fel, împotriva legilor lumii ce va vrea să ne pună şi hamuri şi şei...
Nicicând strivită de nedorinţă, mi-ai vrut privirea ne-ncruntată şi-mi spuneai că tu vei fi cea care-mi vei redărui dorinţa de a fi. Iar stelele îmi arătau o lumină atât de strălucitoare că nu-mi mai lăsau nici un cuvânt prin care să spun că mă pot îndoi de spusa ta.
Pe atunci doar Lumină exista pentru noi. Era pentru noi la fel cum era pentru toţi ceilalţi. Copiii noştri botezaţi erau în Lumină şi purtau pe frunte semnele nemuririi.
Şi ne-am fost, şi ne-am tot fost noi, nouă...
Când fulgerele au venit peste lumea noastră, am văzut cerul peticit cu nori negri. Se-arătau zorii nopţii ce urma să cadă peste lumi. Se urcaseră adâncurile spre Cer şi voiau să pună stă-pânire pe tot ce exista. Întunericul se vroia stăpân al nemărginirii şi adusese cu el întunecatele creaturi ce robotiseră prin catacombe să rupă oiştea lumii.
Aflaseră despre tine, aflaseră despre mine... Ca să poată să-ţi înfrângă Tatăl, te vroiau pe tine în Casa lor. Din cetatea Lui, nu puteau să-l scoată, pereţii de Lumină n-au putut fi nicicum sparţi de imenşii bulgări de întuneric ce fuseseră aruncaţi, cu ură spre a face măcar o spărtură. Te ştiau liberă pe câmpurile pline de flori, înconjurată cu dragoste de toţi ai lumii ce lor le era de trebuinţă...
Ne-au căutat prin păduri, ne-au căutat prin munţi, ne-au găsit pe Câmpia Rodului nemuritor. I-au prins pe copii şi le-au furat coroanele ca, arătânduţi-le, ca tu să pleci cu ei. Ţi-au spus cuvinte bine mesteşugite depre Tatăl tău. Ţi-au spus vorbe măsluite despre mine. Şi ţi s-au arătat în chip de oameni, crezând că te-au convins...
M-ai strâns în braţe şi-mi spuneai că trebuie să ajungem în Cetate... Te-au auzit... Au înţeles atunci că tu nu poţi fi de-a lor, Niciodată. Mă priveau cu ochii înnegriţi de furie şi flăcări de ură îmi aruncau privirilor mele să le orbească. Şi atunci când doar noi eram singuri, în mijlocul lor, nu ne-au putut strivi îmbrăţişarea. Nu ne era teamă, căci amândoi fiind eram întregul şi nimic nu putea fisura întregul nostru...
Când au adus norii deasupra şi dedesubtul nostru au pus uraganele să sufle spre a ne îngheţa mâinile care nu slăbeau îmbrăţiarea. Abia atunci ne-au desprins şi au pus revărsarea norilor între noi. Atunci mi-au aruncat pe umeri gheţă şi şi-au aruncat ţie, de jur împrejur, imensele râuri în curgere tumultuoasă.
Ne-au desprins îmbrăţişarea trupurilor, dar n-au putut tăia ceea ce ne lega: sufletul şi gândurile. M-ai transformat în ceea ce acum ştii că am fost, să pot alerga şi pe-aici şi prin Ceruri ca să-i adunăm pe toţi nesupuşii sub stindardul biruitor al dreptăţii. Mi-ai dat puterea de a străpunge cu privirea întunericul cel mai întunecat şi a-mi face auzit strigătul chemării la luptă chiar şi atunci când munţi mari mă îngropau. Acolo, Sus, m-ai lăsat să fiu niciodată înhăitat, să pot să-mi duc şi Legământul şi Jurământul peste timpuri.
Şi peste timpuri am plecat... Am plecat păstrând acolo, pe malul apei ceea ce ne dăruisem din marea lumină a sufletului, îmbrăţişate precum aşa ne-a fost să ne găsească dispreţuitoarea armată a tenebrelor. Jurasem Lui să te am în pază, făcusem Legământ să ne readucem Lui. Şi tocmai de aceea, întâlnirile ne-au fost pline de trăiri şi războaie. Trebuia să se ştie că Suntem ceea ce am fost şi că va trebui să fim mai mult decât atât.
Am tot alergat făcând munţilor poteci şi pădurilor cărări. Te-ai tot zbătut în valuri şi ai topit gheţari când lumea se zbătea sub îngheţuri. Mereu eram noi doi peste praguri de milenii. Nicicând tihnă nu ne-au lăsat cei ce mereu erau în căutarea sufletelor noastre.
Am revenit aici în pragul Vremii de Apoi. Ştiam ce-i viaţa şi ştiam ce-i moartea şi totuşi n-am putut fi, de la început întru totul, Noi.
Ţi-au aruncat cuvinte otrăvite şi te-au vrut aruncată în margini de trăire. Ţi-au îngheţat ideile şi te-au obligat să împrumuţi simţiri străine. Au văzut aripile zborului de înger şi pândeau creşterea lor, ca să ţi le taie. Ca să nu mai ai petale, căci şi floare erai, ţi le-au colorat în culorile ce puteau atrage fluturi de noapte. Ţi-au tăiat şi mugurii...
Mi-au dat lupte cu mine însumi şi m-au aruncat spre cel ce nu eram. M-au alungat dintre ei ca să-mi reneg existenţa. Mi-au tăiat speranţele ca să n-am Credinţă. M-au înfăşurat în văluri negre să pot fi arătat ca nefiind. Timpului i-am plătit vamă pentru orice gând ce m-ar fi adus mai aproape. Iar când s-a văzut că trec pragul anilor însemnaţi, cu var nestins mi-au pietruit drumul şi au dat drumul şiroaielor de apă. Şi poverile neputinţei mi le-au legat de umbra mea...
Când biruitori au crezut că sunt ei, ne-a chemat chemarea străbună, chemarea de Noi, chemarea de libertate. Nu doar au auzit-o, au şi văzut-o. Ştiau ceea ce noi încă ne feream să ştim: au bătut clopotele...
Au trimis ucigaşi pe urmelr noastre care însă s-au mulţumit să le plătim vama de la poarta plecării lor şi plecaţi au fost. Ştiindu-i pe urme, au înţeles că prea cunoaştem urma întunericului şi nu mai suntem prada neputinţelor. Ne-au lăsat fără îngeri, dar ne-am avut dreptul de a ne fi şi îngeri. Au adus atunci în jurul nostru oameni cu chip de înger, crezând în dorinţa noastră de a nu lăsa oamnilor podoabe de lacrimi. Unora le-am mai şters lacrimile până când am văzut sclipirea colţilor pregătiţi să muşte. Altora le-am văzut imensitatea lacrimilor şi a fost uşor să le întoarcem privirile spre coada de crocodil ce şi-o ascundeau sub haine ori, sub freamăt de melodioasă cântare le auzeau clopoţeii caree vroiau să ritmeze victoria şi să înalţe slava ce şi le doreau.
Îşi proclamase adâncul victoria împotrivă-ne... Întunericului i se dăduse de veste că nu-i vom mai sta împotrivă. Atunci s-au trezit că eram deja îmbrăţişaţi la malul pe care ne aşteptau ra-zele luminii sufletelor îmbrăţişate. Furii de moarte i-au apucat, ştiind că sărbătoarea lor nu-şi mai avea motiv. Ştiind că focul şi noi îl vom reaprinde, au suflat vânturi şi viscole pe ape şi pe maluri. Şi apele au îngheţat şi malurile au început să alunece. Propteai tu malul pe care stăteam, spărgeam eu gheaţa ce-ţi strângea gleznele. A fost o luptă grea, până ce îngerii ne-au venit să ne fie de ajutor, şi au făcut-o chiar dacă şi ei au avut de pierdut aripi. Dar, în ziua Calendarelor, au pus malului zid de lumină, şi pe mal am putut urca. Şi Noi, cei ce-am fost şi cei ce suntem, ne-am îmbrăţişat către întreg. Iarăşi, ca întotdeauna, pentru totdeauna...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu